Toată viaţa am simţit că sunt un călător ce îşi caută un loc în lumea de minuni a lui Dumnezeu. Am purtat neîncetat în sufletul meu sentimentul nostalgiei că lăsasem o frumuseţe mirifică pe cărarea vieţii şi aş fi dorit să revin mereu la izvorul ei de apă rece şi curată ca să-mi inviorez puterile spiritului ,de care aveam nevoie în pustiul ce-mi stătea ’nainte.
Năpdit de amintiri, îmi dau acum seama că într-un fel tainic sunt legat de locurile naşterii mele şi de oamenii pe care i-am cunoscut pe când încercam să pătrund şi tainele lumii şi a vieţii ce mi-a fost hărăzită de Dumnezeu.
Privesc teancul de fotografii şi notiţele făcute în fuga anilor ,a lunilor,a săptămânilor….Trenul vieţii goneşte pe glia străbună în căutarea fericirii…Pozele şi însemnările din faţa mea sunt nişte pietre de hotar în istoria vieţii mele prinsă pe pânza vremii; sunt încercările mele de a pătrunde adevărul despre ţinta şi rostul alergrilor mele de sub soare în lumina credinţei mele în Dumnezeu,care mi-a dat harul şi puterea să rămân în picioare şi să sper că razele ei l-ar putea ajuta pe cititor să descopere calea fericirii eterne…
Când privesc prezentul prin prisma trecutului,viaţa mi se pare un vis, trecerea anilor şi înşiruirea venimentelor, pe care nu le-am putut programa,mi le pot explica doar prin prisma providenţei Tatălui meu Ceresc. Sunt conştient de faptul că viaţa mea n-a fost aşa cum aş fi dorit eu să fie. A fost mai mult o luptă în încercarea de a-mi implini visul sufletlui meu care, prin
„ deşertăciunea deşertăciunilor” , ţintea să ajungă la oazele create de jocul iluzoriu al bobiţelor de nisip şi al prafului luminat de soarele speranţei. Dar,oricât de greu a fost drumul şi oricât de dogoritoare arşiţa, nu mi-am oprit paşii până în ziua ciând am obosit şi am început să înţeleg că drumul pe care mergeam a fost bătătorit de înaintaşii mei,că este acelaşi drum parcurs de semenii mei ,că soarta ne-a purtat pe toţi pe căile ei întortocheate şi că n-am decât o opţiune: să visez şi să rămân un visător optimist până la capăt.
Mă uit la teancul acesta de fotografii şi văd, parcă aievea,chipuri şi evenimente …Mi se sperie sufletul şi mă tulbur gândul că voi lăsa amintirile să dispară odata cu mine ; de aceea ,ca să evoc măcar o parte din aceste trăirii, mă agăţ de idei şi adun concluziile atâtor ani de căutare după adevăr şi după fericirea pe care am găsit-o şi de care mă bucur.
Urcuşul meu spre fericita credinţă şi eterna bucurie mântuitoare a început în aceea dimineaţă ce mi-a rămas întipărită în minte şi suflet pentru totdeauna.
Nu se poate să nu vină un moment în viaţă când, privind în jurul tău,vei constata că mulţi din cei apropiaţi sau dragi au dispărut ,pe când inima ta mai bate…Atentie! Nu uita :Memento mori!( nu uita că vei muri ).Curând poate mult mai curând decât îţi închipui,se va sfârşi şi viaţa ta pe acest pământ. Nu te gândi doar la lucrurile acestea materiale şi vremelnice ,ci să te preocupe lucrurile spirituale şi veşnicia viitorului tău.
Gândul cel mai profound care mi-a persistat vreodată în minte este că într-o zi nu voi mai fi un chiriaş al timpului ,ci va trebui să stau în faţa Creatorului întregului Univers! Aş încheia cu câteva versuri din ultima poezie a regretatului meu prieten Petru Dugulescu, În marea trecere:
„ Te uiţi cum trec anii/Eşti tot mai bătrân /Şi vârste uitate/În urma rămân/Se lupt în tine,din răsputeri/Bătrânul de mâne ,copilul de ieri/Şi-n lupta aceasta tu eşti cel mai înfrânt.” De aceea : “pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău.”
Pavel Aron
Citiți principiile noastre de moderare aici!