Ce motive de entuziasm ar putea avea lumea satelor? Aş fi zis „ţărănimea”, dar cuvântul a devenit impropriu – nu mai avem ţărani, ci doar nişte amărâţi de locuitori ai satelor. Ce le oferă lor U.E.?
La vârsta lor, pentru sărăcia lor şi, de cele mai multe ori, pentru necunoaşterea lor, nu există ofertă. Nici în spaţiul U.E., nici aici, la ei acasă. Europa, ca şi România, n-are nevoie de aceşti amărâţi. Cum însă nu există soluţii salvatoare, vrând-nevrând trebuie să li se aştepte sfârşitul.
Apoi, pentru ce ar sări într-un picior, de bucurie, peste 90 la sută dintre cele circa cinci milioane şi jumătate de pensionari? Ce le poate aduce aderarea? Nimic. Nici pensii îndestulătoare, nici zile fără griji. Şi ei, pensionarii cei mai mulţi, cu zeci de ani de trudă în spate, sunt o povară de care România şi U.E. abia aşteaptă să se scuture.
Trist este că nici pentru mulţi tineri nu se luminează orizontul vieţii. Fie pentru că nu sunt instruiţi, n-au educaţia necesară pentru a şti să aleagă, să întreprindă ceva, să-şi ia viaţa pe cont propriu, fie pentru că au avut neşansa să se nască în familii sărace, n-au surse de plecare şi de susţinere a unui demers.
În aceste condiţii, aderarea României la U.E. aduce cu un inventar al populaţiei de care e nevoie pentru noul drum, şi al celei de care nu mai e nevoie, care trebuie, încetul cu încetul, să fie „casată”.
Paradoxal, ceea ce pare a fi bine pentru ţară, devine o nenorocire pentru cei mai mulţi dintre oamenii săi. Şi mai cu seamă pentru cei care, ieri, erau o generaţie de sacrificiu în „opera” de construire a socialismului, iar astăzi devin balastul „europenizării”. Nu e vina lor, nu e nici vina Uniunii Europene. E „vina” celor care i-au născut aici, unde s-a răsturnat carul cu durere şi necazuri.
T.M.
Citiți principiile noastre de moderare aici!