Vindem din pod râşniţa sau maşina de tors pe un preţ de nimic, oferit de cetăţeni
tuciurii care scot din plasa de rafie la orice oră o « pătură de cămilă » pentru
zestrea uitată.
Euroscepticii se tem că ne-ar putea fi afectate tradiţiile, că obiceiurile
noastre nu ar mai conta într-o Europă atât de diversă. Ne punem şi noi întrebarea
: care tradiţii, că nici noi nu le mai cunoaştem ? De exemplu dacă întrebi un
tânăr ce sărbătorim pe 14 februarie, el se va grăbi să-ţi răspundă : « Sfântul
Valentin sau Ziua îndrăgostiţilor » .
E adevărat. O zi a dragostei şi a tinereţii merită să fie sărbătorită, dar
atunci să ne amintim că pe 24 februarie, vechii români vorbeau de Dragobete
sau Drăgaică. O zi a iubirii în stil românesc, ancestral, venită deodată cu
renaşterea naturii. În această zi feciorii şi fetele primeniţi în haine curate,
porneau spre pădure la cules de flori. La ora amiezii fetele alergau spre sat,
iar aleşii lor le ajungeau din urmă, dăruindu-le un sărut care simboliza legământul
de dragoste pentru întreg anul.
Dragobetele reprezintă una dintre cele mai frumoase obiceiuri ale poporului
român. Oare chiar trebuie înlocuit cu tot ce apare pe piaţa altor popoare? Cum
ne vom păstra identitatea, dacă tot ce ne place pe moment adoptăm ca pe o cutumă
proprie, iar pe a noastră o ignorăm?
Lia Faur
Citiți principiile noastre de moderare aici!