Să-l lăsăm pe tătuc să moară!

O republică în care preşedintele ar fi ales de parlament şi ar juca mai curând
un rol de reprezentare, cu atribuţii foarte limitate.

De ce ne-ar folosi această formă de organizare statală? Ca să nu mai apară
un Traian Băsescu, conchidea Paler, în stilul său direct, niciodată doar aluziv.
Împărtăşesc, la rându-mi, ideea republicii parlamentare. De aproape 18 ani,
oricâte modificări s-au adus Constituţiei României, preşedintele şi premierul
s-au călcat mereu pe picioare.

Îndeosebi din iniţiativa preşedintelui. Şi asta, din două motive. Primul motiv
este nedefinirea riguroasă a poziţiei preşedintelui în treburile statului, ale
guvernului. Avem o Constituţie făcută pentru un om anume, respectiv pentru Ion
Iliescu. El a fost cel care nu a dorit cu nici un chip să fie un „obiect” de
decor în stat, ci un factor activ. Şi el a ţinut mortiş să fie preşedinte-jucător,
şi chiar a fost un jucător tenace, activ, chit că a dirijat totul din umbră.

A doua cauză pentru care preşedintele României, oricare a fost el, din ’89
încoace, l-a „controlat” deranjat pe premierul în exerciţiu este una care ţine
de mentalitate. În mod evident ori în mod estompat, oarecum mai pervers, fiecare
s-a crezut tătucul românilor, cel care trebuie să se implice în toate.

Altfel spus, toţi au urmat, fatalmente, modelul unui Ceauşescu, priceput la
toate şi implicat în toate, indiferent ce mască de protecţie şi-au tras. Probabil,
şi din pricină că românii tocmai asta aşteptau de la ei, să le fie tătuc – mai
bun, mai altfel decât Ceauşescu, dar tot tătuc!

Da, limitarea drastică a rolului preşedintelui ne-ar scuti de comportamentul
abuziv şi contraproductiv al acestuia, iar o republică parlamentară, având în
vedere şi felul nostru de a fi, ar putea fi calea spre câştigarea liniştii necesare
oricărei guvernări. În democraţie, tătucul este un personaj vetust, dar mai
ales periculos.

Tristan Mihuţa