Nimic liniştitor nu se întrevede la orizontul politicii româneşti. Ne-am pus speranţa în presupusa schimbare pe care ar aduce-o votul uninominal. Acum, nu mai credem că acesta este soluţia restructurării clasei politice. Cam aceleaşi figuri vor candida din nou, iar „noutăţile” nu sunt de natură să ne convingă. Venind din eşalonul al doilea al partidelor, vin şi cu metehnele învăţate de-a lungul anilor. Iar dacă vin din viaţa extrapolitică, din lumea artiştilor, a sportivilor etc., vor fi ei capabili să aducă acel suflu nou atât de aşteptat? Nu cred. Îi vor sufoca cei vechi, îi va supune aşa-zisa „disciplină de partid”.
Clasa politică nu se lasă schimbată. Niciunul dintre partide nu ne-a convins că doreşte votul uninominal. Dimpotrivă, ne lasă impresia că trag nădejde ca acţiunea PRM să fie încununată de succes şi, astfel, să se revină la votul pe liste. De ce ar prefera listele? Pentru că la noi se votează emoţional, după simpatia ori antipatia românului faţă de un partid sau altul. La votul pe liste, alegătorul nu se mai uită cine sunt candidaţii, iar partidele pot strecura în parlament inşi care n-ar fi trecut la un vot uninominal.
O altă probă a faptului că ne iluzionăm sperând într-o schimbare de esenţă a clasei politice este goana partidelor după persoane care, cred ele, ar avea trecere la alegători, într-un anumit colegiu electoral. Sunt calcule făcute cu meschinărie, pe alocuri chiar imorale, care împing partidele la compromisuri care le compromit. Pentru că numai de curăţenie morală, de voinţă de înnoire nu poate fi vorba atunci când oameni, de regulă parlamentari, trec de la PRM la PD-L, la PSD sau la PNL, când liberalii sar gardul la PSD sau la PRM, când nu mai contează doctrinele, tranşeele politicii. Partidele vor voturi cu orice preţ, iar vechii politicieni vor în parlament cu orice preţ. Suntem în faţa unui machiavelism demn de tot dispreţul, dar, din păcate, alegătorul nu va sancţiona aceste manevre parşive.
Pe ce temei să mai sperăm, aşadar, într-o clasă politică nouă, reformată? Nu avem niciun temei, dar sperăm. Pentru că, vorba lui Woody Allen: „Cea mai infidelă amantă a omului e Speranţa. Te înşală zilnic şi totuşi trăieşti toată viaţa cu ea”. Aşa că să sperăm, amăgindu-ne.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!