Ei bine, ocazia de care vă vorbesc mi-a amintit tot de un eveniment trist, de un parastas, de pe la sfârşitul lui 1990, când în jurul mesei de pomenire s-a o ceartă în toată regula, între susţinătorii lui Ion Iliescu şi Petre Roman, pe de-o parte, şi puţinii simpatizanţi ai ţărăniştilor lui Corneliu Coposu şi ai liberalilor lui Radu Câmpeanu. Nimeni n-a mai avut vreme să evoce vreo amintire cu răposatul, să-i aducă piosul şi cuvenitul omagiu. Mai mult, evenimentul s-a sfârşit cu o ceartă în toată regula şi, de atunci, două familii nici nu-şi mai vorbesc.
Mi-am amintit de acel parastas şi, prin intermediul acestuia, de patima uriaşă, exacerbată până la patologic din cauza partizanatului politic, deloc întâmplător. Şi de această dată, răposatul a trecut în plan secund, din cauza unei alte divizări a „adunării” ocazionale, la urma urmei o expresie a divizării întregii societăţi. Numai că acum, pe români îi despart în două tabere simpatia ori antipatia faţă de preşedintele Traian Băsescu. După 17 ani, societatea noastră s-a reîntors la primitivismul pasional de abordare a disputelor politice. Sau, mai bine zis, a fost împinsă, oprită şi reîntoarsă din drum de nişte inşi incapabili să poarte luptele doar pe tărâmul ideilor, al dezbaterilor din Parlament, ori din alte instituţii ale ţării.
Societatea este, din nou şi în mod evident, dezbinată. Poate nu chiar ca la începutul anilor ’90, dar şi aşa rămâne surprinzător faptul că un popor mai poate fi antrenat, în proporţie atât de mare şi cu atâta patimă, în gâlceava sterilă şi prostească a unor aleşi care nu-şi văd de treabă. Oare de ce toate acestea ni se întâmplă doar nouă şi nu altora, nemţilor, bunăoară?
T.M.
Citiți principiile noastre de moderare aici!