„Facem împreună o echipă”

„Dau timpul înapoi cu câteva luni în urmă şi mă regăsesc în luna august a anului trecut, atunci când aşteptam cu mare curiozitate să văd ce «aluat» voi primi spre modelare”. Aşa şi-a început învăţătoarea Mariana Mâneran povestea despre întâlnirea cu bobocii ei din cl. I de la Şcoala Generală Bocsig şi a continuat destăinuirea: „Era expresia mea favorită: «aluat bun pentru modelare». Fireşte mă refeream la copiii de a căror educaţie urma să fiu răspunzătoare”.

Nu este greu, obositor ca tot la patru ani să o porneşti din nou de la capăt cu alţi copii mici care învaţă primii paşi în ale cititului şi socotitului? „Deşi practic această meserie de aproape 20 de ani şi anticipam o pierdere treptată a intereseul pentru ceea ce fac, costat cu mirare că nu este deloc aşa” – vine răspunsul învăţătoarei. „ Îmi place tot mai mult ceea ce presupune vocaţia de a fi dascăl: curiozitatea din ochii copiilor, dragostea lor necondiţionată şi mai ales energia pozitivă cu care mă «încarc» zilnic”.

Cum sunt bobocii din această generaţie? „Copiii «mei» de acum sunt extraordinari – ne spune doamna Mâneran – exact aşa le spuneam şi părinţilor la ultima şedinţă, umplându-le inimile de mândrie. Fiecare personalitate este unică, cu caracteristici proprii şi totuşi împreună funcţionăm ca un angrenaj bine uns (sau cel puţin aşa îmi place mie să cred). Sunt creativi, curajoşi, lipsiţi de inhibiţii şi totodată foarte ascultători. Le-am insuflat sentimente de toleranţă, unitate şi lipsă de egoism. Am învăţat împreună că noi suntem o familie numeroasă şi să ne comportăm ca atare. Câteodată sunt surprinsă de modul lor simplu de a rezolva situaţii complicate, astfel încât nu numai ei învaţă de la mine ci şi eu de la ei. Ştiu să-l tempereze pe cel mai jucăuş dintre ei sau să-l scoată din amorţeală pe ce mai somnoros”.

„Poate că sunt lipsită de modestie – concluzionează învăţătoarea – dar cred cu tărie că sunt cei mai grozavi copii şi că facem împreună o echipă imbatabilă. Sunt conştientă că mereu avem ceva de învăţat în viaţă, dar sunt sigură că alături de copiii mei pot visa, pot spera, pot progresa şi mai ales pot să contribui la făurirea unor oameni adevăraţi”.

Aveam să-i cunoaştem şi noi pe bobocii doamnei învăţătoare în curtea şcolii unde, pe un frig de crăpau pietrele, se jucau de-a trenul. Apoi, în clasă, ne-au arătat ce-au învăţat şi ce program au pregătit de sărbători. Iar, în final, cu sinceritate, ne-au spus ce vor să se facă după ce termină şcoala.

V.F.