E, poate, impropriu spus că cerşea, pentru că nu scotea nici un cuvânt, ci avea un carton, scris în limba franceză, prin care cerea bani de mâncare (modelul acolo este că solicită bon de masă – „ticket restaurant”). Am luat-o direct, ca din oală: Eşti din România? „Da”. De unde? „De la Craiova”. De mult eşti pe aici? „Nu, de vreo două zile”. Şi cât mai stai? „Trei luni, cât ţine viza”. Ai venit la cineva sau numai aşa, la cerşit? „Numai aşa”. Eşti singură? „Nu. Suntem mai mulţi, eu sunt cu soţul”. Ei lucrează pe undeva? „Da de unde, tot la cerşit”. Şi noaptea unde dormi? „Pe stradă, unde să dorm?” Dar nu e frig? „Avem haine groase”.
Cât faci pe zi? ….
Femeia şi-a aplecat din nou capul şi nu am mai primit nici un răspuns.
… şi din Bihor
Tot în zona Operei, în faţa unui magazin de pantofi de firmă (în vitrină nu am văzut pantofi mai ieftini de 150 de euro), stătea o altă femeie. Mai brunetă la faţă, fără nici un bagaj, îmbrăcată ca pe la noi, avea în faţă o cutie şi un carton. Scris tot în franceză, şi tot bani pentru mâncare cerea. Am luat-o tare: Ce faci aici? Şi-a ridicat privirea, şi mi-a spus cu tupeu: „Ce treabă ai tu?” De und eşti? „Din România”. Mi-am dat seama, dar de unde? „Din România, din Cărăsău”. Ăla de Bihor? „Da ce tăt mă întrebi atăta, eşti poliţist?” Cât câştigi pe zi? „Da ce interes ai tu să ştii ce fac eu aici şi cât câştig?” Am întrebat şi eu, aşa.
„F… pe mama, aia fac. Hai gata!”.
Curăţenie de primăvară
Peste vreo două ore, timp în care am coborât prin staţiile de metrou din apropiere în căutare de alte specimene, fără nici un rezultat însă, am revenit în Piaţa Operei. De data asta nici măcar pe cele două femei nu le-am mai văzut, semn că au fost săltate de către poliţiştii francezi. În schimb, am zărit câţiva cerşetori, unii orbi, alţii cu câini sau pisici, însă erau de-ai lor. Ai noştri fie că s-au retras strategic, că era prea frig, fie că au fost săltaţi şi trimişi înapoi, în cartierele unde îşi duc traiul de pe o zi pe alta. Sau cel de zi cu zi, cum doriţi.
Bănăţenii din tren
Grădinile şi Palatul de la Versailles se află la marginea de sud-vest a Parisului, iar ca să sjungi acolo, cea mai acceptabilă variantă pentru un turist este metroul. „RER” – aşa se numeşte tipul de metrou pe care trebuie să-l iei şi care este, de fapt, un tren supraetajat, care are traseu şi pe sub pământ şi terestru, şi care străbate Parisul de la un capăt la altul. Într-un astfel de metrou, am avut ocazia să întâlnesc alţi români „la lucru”. La un moment dat, când mai erau câteva staţi până la capătul liniei (unde se află, de fapt, Palatul Versailles), s-a deschis uşa culisantă dintre vagoane şi au intrat, pe rând, trei acordionişti care au şi atacat un vals. La scurtă vreme, după ei a venit şi un individ cu taragotul, care a intrat direct în „priză”.
Toţi erau un zâmbet şi mai scoteau câte un chiot. Nu au terminat bine valsul, că au trecut la o şansonetă. Au falsat puţin, au luat-o un pic pe „arătură”, cum a spus ghidul cu care eram şi care mi-a sugerat să nu-i bag prea tare în seamă, că nu ne mai scăpăm de ei, însă per ansamblu a fost bine. Nu ne-au făcut de râs. Când au terminat, doi dintre ei au luat-o pe la parter, iar doi, taragotistul era la urmă, au urcat la etaj. Şi-au dat şepcile jos din cap şi le-au întins în faţa celor de pe scaune. Nu m-am răbdat, i-am dat unuia dintre muzicanţi 50 de cenţi şi l-am întrebat: De unde sunteţi? S-a uitat mirat la mine şi a răspuns: Din Timişoara. Şi tu domnu , tot din Timişoara eşti? I-am răspuns că nu şi l-am întrebat de unde e din Timişoara. „Din Fabric suntem toţi, şi suntem muzicanţi” – mi-a răspuns, după care a plecat val-vârtej, să-i prindă din urmă pe tovarăşii de cântare.
Ah, era să uit. Chiar în faţa noastră, pe scaune, erau nişte turişti care vorbeau engleză şi care le-au făcut poze insoliţilor vizitatori. Pentru ei erau o curiozitate, ceva atractiv, mai deosebit. Pentru noi …
Romulus Dubat
VINI 
