ARAD. Alexandru Paveloiu este un arădean care s-a aflat în „autobuzul groazei” în noaptea de joi spre vineri, când mijlocul de transport în comun a fost lovit din plin de un camion. Acesta a decis să povestească detaliile accidentului, dar, mai important, ceea ce s-a întâmplat după aceea. Totul, pentru ca, altă dată, oamenii să aibă o altă reacţie, să iasă din blocajele psihice provocate de un asemenea şoc. Pentru a nu altera, în vreun fel, emoţia transmisă de textul scris de Alexandru Paveloiu, vom reda integral postarea acestuia de pe o pagină de socializare.

Niște gânduri despre ceea ce s-a întâmplat aseară.
Aseară a fost furtună, au fost ceva probleme la Leoni din cauza asta. Predarea mea de schimb a durat o idee mai mult.
23:15 fuga spre autobuz
Am ajuns în parcarea Leoni unde autobuzele așteaptă oamenii să îi ducă spre casă.
“Ce bine că am ajuns și nu rămân pe jos.”
M-am stresat puțin la lucru, dar am lăsat pentru colegul care a venit după mine totul relativ ok. “Mâine când vin băieții grei, vor rezolva ei restul.”
Urc în autobuz. Scot telefonul. Socializăm Facebook, Messenger, Insta
23:20 pornim. Privirea în telefon
*câteva minute mai târziu*
Eu: “Haha” pe mess.
Se simte agitație în autobuz. Ridic privirea mă uit pe geam:
Ditamai fucking TIR-ul vine spre noi direct cu viteză.
“Să mori tu”. Asta a fost singura chestie care mi-a trecut prin cap.
*bum* din plin. Văd telefonul cum zboară din mână.
“P..a mai sun la poliție, nu mă așteptam să mor astăzi.”
Următoarea scenă:
Lumea pe jos. Habar nu am dacă lumea vorbea sau era zgomot afară. La mine în cap era mult zgomot static. În jur, extraordinar de multă sticlă.
“Nicio șansă să găsesc telefonul să sun la poliție”
O doamnă în fața mea își ținea strâns telefonul în mână.
– Mă auziți?
– …. 《mă privea în ochi, dar cumva prin mine》
– Mă înțelegeți? Puteți să sunați la poliție?
– …a
– Pot să iau telefonul să sun la poliție?
– …
Pun mâna pe telefon, îl iau să sun.
– Ăsta e al meu, nu mi-l lua. Unde te crezi?
Mă uit în jur, aceleași priviri moarte.
“Ok, nu am cu cine. Trebuie să îi scoatem la aer și vedem dup-aia”
Mă duc la ușă. Ușile de la autobuz sunt blocate. Trag de ușă, dar revine înapoi.
– Sunt blocate ușile. Trebuie tras mai tare.
Mă întorc. Ceva copilaș creț. Mă uit la el șocat că este conștient de mediul înconjurător. Îmi clipește. Doamne, nu cred, ce bine!
– Hai ajută-mă să deschid ușile!
Cobor. Țin de ușă. Coboară și el.
– Nu mă interesează ce vrei să faci, sună la poliție!
Țin de ușă. Mai coboară unul sau doi.
Apare un tip în pantaloni scurți la ușile din față care sunt închise. Dă cu palmele în geamurile de la uși. Urlă pe șoferul nostru. Mi-am dat seama că e șoferul de TIR.
– Mori! Ești prost! Handicapatule! Omori oameni! Cine ți-a dat permisul?!
Șocat. Exact de tine nu are nevoie acum toată situația. Mă întorc la creț care era cu telefonul în mână.
– Ai sunat la poliție?
– … 《privirea prin mine》
– Deblochează telefonul, formează 112 și cheamă poliția.
Îl văd confuz cum deblochează telefonul. Îl iau, formez 112 și sun.
Nu răspunde nimeni. Cum…? Mai sun o dată. În continuare nu răspunde nimeni. Mă uit la telefon. Am sunat bine. Sună, dar nu răspunde. Simt cum mi se prelinge transpirația în ochiul stâng. Pun mâna pe frunte: sânge. Fuck… sunt plin de cioburi. Peste tot. Dau ochelarii jos și mă bucur că nu mi-au intrat cioburi în ochi.
Aici cumva am pierdut ce se întâmplă în jur. Îmi dau seama că sunt mulți oameni afară, eu nu mai țin de ușă. Mă uit în autobuz, mai sunt oameni. Ușile sunt deblocate.
Urc în autobuz, lumea mai era pe jos, alții filmau și pozau. Țip la ei să iasă afară. Îi mut fizic afară pe fiecare.
Stau în ușa autobuzului și urlu:
– A sunat cineva la salvare?
Nimeni: nimic.
-A sunat cineva la 112?
Câțiva spun ca da, dar nu a răspuns.
Mă întorc în autobuz. Este un bătrânel, săracul, praf. Îl ajut să coboare. Îl pun pe iarbă. Rog pe cineva să vorbească cu el.
Mă întorc înapoi. Mai o doamnă.
Mă întorc. Au rămas 2 doamne destul de rău. Încerc să o dau jos pe cea agitată. Căuta telefonul. Panicată. Irațională. Ea nu pleacă fără telefon. Încerc să caut telefonul. Nu găsesc. Mai era o tanti mai bătrână, stătea în fund.
– Haideți să coborâm.
– Mă doare spatele. Nu mă mișc.
*f…k* ok stăm aici.
Panicată, peste tot o mișca. Își căuta telefonul. Îmi dau seama că nu am cu cine. Mă întorc spre tanti:
– Haideți să ne mutăm pe celălalt scaun.
O mut. Peste tot spartă: pe gât, pe ceafă, în ureche, pe frunte ditamai spărtura cu carnea pe afară. Mă duc în ușa autobuzului.
– Are cineva un șervețel?
Primesc unul.
– Am nevoie de mai multe!
Primesc un pachet.
Șoferul nostru a desfăcut trusa de prim ajutor. Plin de pansamente. Iau pansament. Apăs cu mâna stângă pe rana din față, cu mâna dreaptă ceafa, să nu îi împing capul.
Timp de ceva minute, habar nu am, conversația a fost:
– Mă doare spatele. Nu mai pot, mă doare.
– Știu. O să treacă. Hai să respirăm împreună. Inspirăm pe nas, expirăm pe gură. Inspirăm pe nas, expirăm pe gură.
Apare și un pulete la geamul care era spart. M-am enervat îngrozitor. Era cu ţigara, el fuma și se uita.
– DU-TE-N P…A MEA DE AICI CU ȚIGARA!!
– Uite, se aud sirene, o să vină medici și o să fii bine.
Apare Laurentiu Ioan Bandi:
– Ești ok? Te ajut?
– Stai afară. Când vin medicii trimite-i direct aici.
Apar descarcerările, SMURD.
M-au întrebat ceva, dar nu stiu ce. Eram bucuros enorm că au apărut.
– O doare spatele și e rănită.
I-au pus mâinile pe urechi și îi ținea capul.
Șoferul nostru era încă acolo.
– Mai bine muream eu. Mai bine muream eu.
I-am dat o palmă și l-am luat în brațe:
– Nu a murit nimeni. Nu vorbi cu așa ușurință de o viață de om
Au apărut medicii, și-au făcut treaba foarte profi. Sunt plin de sânge pe mâini. Nu este al meu..

Concluzii:
În total 12 răniți, 4 mai grav, dar nu în stare gravă. Cred că 3-4 persoane au fost internate.
Nu suntem capabili să gândim singuri.
Am fost atât de încordat și de concentrat. Dacă nu aș fi fost mă căcam pe mine de frică.
Am înțeles de ce creierul intră în stare de șoc când se întâmplă astfel de chestii.
Mii de oameni merg cu autobuze de fabrică care sunt super aglomerate – nu interesează pe nimeni.
Intersecția prin care am trecut, trece pe acolo toată populaţia din zona industrială, cu toate acestea intersecția nu este luminată deloc – nu interesează pe nimeni.
Scuze pentru postarea lungă, dar aveam nevoie să îmi iau de pe piept tot ceea ce s-a întâmplat.
PS: sunt ok fizic. Mă doare creștetul capului puțin, mușchiul mâinii mă doare destul de tare, mă doare gâtul când întorc capul spre stânga, iar degetele sunt pline încă de mici cioburi. Și mă bucur că sunt în viată. Neașteptat sentiment.

Mai jos, aveţi linkul spre postarea lui Alexandru Paveloiu:
https://www.facebook.com/Paveloiu/posts/2776169485744661

http://www.aradon.ro/impact-intre-un-autobuz-si-un-tir-in-zona-industriala-vest-arad-zece-victime/2277531