Lucian Blaga şi Marea Unire

Reacţia poetului poate fi urmărită
într-o pagină de rememorare concentrată
din „Hronicul şi cântecul
vârstelor”. Dintr-o scurtă confesiune
transpare ideea că exista un sentiment al Unirii,
care a premers evenimentul memorabil, prevestindu-l
în planul emoţiei: „Întregirea
naţiunii în hotarele sale fireşti era o
promisiune ce încă din copilărie mi-o
făceau frunza arinilor, murmurul apelor şi
bătaia profetică a aripilor din văzduh.
În aerul acestei promisiuni am crescut”.
Aşadar, când evenimentul istoric propriu-zis
a avut loc, sufletul poetului era pregătit
să-l primească drept un semn al
destinului.Presentimentul Unirii transmis de mesaje
cosmice, în copilărie, a fost trăit
în cele din urmă, ca o realitate
istorică şi biografică: „În
dimineaţa de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea
românească a purces spre Alba-Iulia (spre
Bălgrad, cum îi spuneam noi cu vechiul nume)
pe jos şi cu căruţele. Era o
dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia
se întrupa în vizibile cristale. La
Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala
Adunării. Fratele meu Lionel, care era în
delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o
strângere de inimă şi mă consolam
cu speranţa că voi afla de la el cuvânt
despre toate. Aveam în schimb avantajul de a
putea colinda pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Se înălţau
tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe
vremea aceea nu erau microfoane, încât
oratorii cu glas prea mic pentru atâta lume
treceau, pentru multiplicarea ecoului de la o
tribună la alta.

Glasul profesorului Vasile Goldiş a vibrat ca un
clopot peste toată câmpia, când a
vestit că Adunarea Naţională a decretat
unirea. Delegaţii, cărora le curgeau
şiroaie de lacrimi pe obraji, au izbucnit în
tunete de urale, simţind că trăiesc o zi
fără egal din viaţa lor”. Seara,
la întoarcerea acasă, trecând pe
lângă cimitirul din Lancrăm, satul
natal, unde era înmormântat părintele
său, poetul a punctat cu dureroasă nostalgie
absenţa acestuia de la sărbătoare:
„Ah, dacă ar şti tata ce s-a
întâmplat azi! Şi, cât a
ţinut drumul prin sat, n-am mai scos un
cuvânt”. Cei doi, poetul şi fratele
său, se abandonaseră gândului că
„pusesem temeiul unui alt Timp, cu toate că
n-am făcut altceva decât să
participăm tăcuţi şi
insignifianţi la un act ce se realiza prin puterea
destinului şi care ne comunica o
conştiinţă istorică.” La
ieşirea din sat, ei aud, în noapte, un
strigăt de copil: „Trăiască
România dodoloaţă!” (rotundă
n.n).

În atmosfera generală de entuziasm din
perioada ce a urmat, ziarele şi revistele
bucureştene care dominau opinia publică
românească, aveau să scrie despre
volumele „Poemele luminii” şi
„Pietre pentru templul meu” ale
tânărului poet, Lucian Blaga ca „de-un
dar pe care Ardealul îl face României
în ziua Marii Uniri.

Felicia Roz