„N-ai carte, ai parte!”

ARAD. Aşa afirma causticul jurnalist arădean Ioan Iercan într-unul dintre articolele sale, scrise în îndelungata sa perioadă de slujbaş la ziar. O perioadă de 25 de ani, ani în care Ioan Iercan s-a remarcat ca un fin observator şi consemnator al fenomenelor social – politice din societatea românească, după cum afirma şi scriitorul Vasile Dan. „N-ai carte, ai parte!” este concluzia clară a unei analize neiertătoare şi realiste asupra calităţii învăţământului românesc şi a societăţii româneşti, implicit.
Ioan Iercan este nemulţumit (şi) de “producţia” de absolvenţi ce iese de pe băncile şcolii!.
Bineânţeles că şi-a exprimat nemulţumirea (însă mai blând, mai voalat) la întâlnirea cu tinerii de la Biblioteca Judeţeană, acordându-le, totuşi, cuvenitele circumstanţe atenuante.El a afirmat că trei ar fi cauzele fundamentale ale slabei pregătiri profesionale şi pentru viaţă a copiilor nostri: familia, şcoala şi societatea. N-a uitat însă să amintească şi să adauge la aceste ingrediente – care reprezintă factorii coagulanţi ai viitoarelor caractere, ai viitorilor cetăţeni maturi – şi starea de nepăsare, de neseriozitate, de superficialitate şi de „dolce far niente” care s-a lipit foarte bine de personalitatea tânărului român. De culpabilizat, a culpabilizat societatea adultă, aşa cum e firesc, cea care a creat condiţii apariţiei acestei atitudini faţă de şcoală, faţă de carte. Convins fiind că, studiul, car­tea este o îndeletnicire plictisitoare, vetustă, o pierdere de vreme în viziunea tânărului, jurnalistul a subliniat necesitatea conştientizării acestuia, în sensul formării sale intelectuale. Iercan a insistat asupra nevoii asumării, de către tineri, a unei pregătiri riguroase, pentru a putea aduce beneficii societătii din care fac parte, ţării. A făcut, de asemenea, referiri la poziţia, deloc privilegiată ce-i aşteaptă: cea de preluatori ai destinului poporului lor .Iercan nu s-a declarat nici neâncrezător, dar nici optimist, în ceea ce priveşte viitorul acestei generaţii.
A răspuns cu plăcere întrebărilor privind profesia sa, experienţa si “bătăliile” sale, (până şi cu cei din propria breaslă!), deontologia profesională, „jocurile” pe care ziaristica le implică, dar şi noţiunea de patriotism. Dialogul cu domnia sa a avut efect benefic, sperăm, asupra elevilor. Ca un duş rece. Dacă nu i-a motivat şi stimulat spre carte, măcar a limpezit unele ambiguităţi şi a răspuns unor întrebări.