ARAD. Despre ce este vorba? Despre avocatul Viorica Popescu. Despre scriitoarea Lia Alb. Despre Dumnezeu. Despre Maica Anghelina. Şi, desigur, despre romanul „Paşi pierduţi”, o carte apărută în în 2017, la Timișoara, la Editura Brumar, cu o postfață a cunoscutului critic literar Cornel Ungureanu.
„Anul trecut am lansat cartea în februarie dar, din păcate, după lansare, romanul a rămas închis în dulap, poate pentru că aşa i-a fost soarta. Să nu intre în librării. Se întâmplă de multe ori să pregăteşti ceva şi nu se deschid uşile şi aşa s-a întâmplat şi cu această carte. În final, anul acesta, la început, şi-a cerut dreptul de a intra în librării și a fi citită și de alții decât cei care au citit-o în urma lansării. Acum o găsiți la Librăria Corina”, ne spune primele cuvinte despre „Paşi pierduţi” autoarea Lia Alb.
Pe coridoarele paşilor pierduţi
„Poate te vei întreba de ce «Pași pierduți»”, a anticipat imediat întrebarea scriitoarea. „Pentru că pașii pierduți sunt pașii celor care se pierd pe coridoarele tribunalului sau prin sălile tribunalului. Se mai spune «coridoarele pașilor pierduți» sau «sălile pașilor pierduți». A celor care își caută dreptate în tribunale. Cartea este rodul muncii mele ca avocat de peste 40 de ani. Ce-i drept, mulți m-au întrebat dacă poveștile de aici sunt adevărate, aşa că spun încă o dată că nu au nicio legătură cu realitatea. Pornesc poate de la niște fărâmituri de fapte reale, dar nu au legătură directă cu realitatea”, ne detaliază Lia Alb.
Dar ce stă ascuns în cele 200 de pagini ale romanului Liei Alb? „Este vorba despre un bătrân avocat, care, după ce pierde un proces la care ținuse foarte mult, procesul Mănăstirii Agapia, este tulburat peste măsură. Se baricadează în propriul cabinet, nu mai lasă pe nimeni să intre și își face o ordine, nu a cauzelor câștigate, ci a cauzelor pierdute. Alături de el sunt și celelalte personaje care la început nu au nume. Pas pierdut – avocat bătrân, pas pierdut – avocat tânăr sictirit, pas pierdut – judecător prăfuit, pas pierdut – grefier alunecos sau pas pierdut – demoazelă, pas pierdut – secretară. Sunt personajele pe care le întâlnim, desigur, atunci când intrăm pe coridoarele pașilor pierduți. Sunt întâmplări cu procese, în care avocatul își aduce aminte despre ce s-a întâmplat în diverse cauze. Nu vrea să mai iasă, nu vrea să mai stea de vorbă cu nimeni, pentru că el caută o ordine a cauzelor pierdute. Apoi ajungem la noțiunea de dreptate și atunci se pune o întrebare și în mintea avocatului, dar și a celorlalte personaje: există o dreptate a oamenilor sau o dreptate a lui Dumnezeu?”

Despre o revelaţie 
Şi greul cărţii de abia acum începe. Cu o altă carte, în fapt: „Dreptatea lui Dumnezeu, dreptatea oamenilor”. O carte primită în dar de scriitoare pe când romanul se apropia de final. Care este povestea acestei cărţi? „Romanul pe care l-am scris era aproape terminat, dar simțeam că nu e chiar gata. Vorbesc în el despre un proces al Mănăstirii Agapia (acesta este un fapt real, singurul lucru real din carte),  proces care s-a pierdut, şi în realitate, în final. Eu am ținut legătura cu mănăstirea și după terminarea procesului. Pentru că ele, călugărițele, și-au dat seama că mi-am dat toată silința să câştig acest proces și că nu a fost vina mea că s-a pierdut. Revenind la măicuţe, ele îmi trimiteau întotdeauna pachete de Paști și de Crăciun, cozonac și vin. Deci cartea era aproape scrisă, vine Crăciunul și, în afară de cozonac și vin, în cadou era inclusă și această carte – „Dreptatea lui Dumnezeu, dreptatea oamenilor”. Și cartea asta a dezlegat în mintea mea și apoi și în mintea avocatului, a personajului, multe idei filozofice, religioase, idei care sunt în mintea multora dintre cei care au de a face cu dreptatea”, ne-a destăinuit Lia Alb.

Înapoi la Dumnezeu 
Finalul romanului Liei Alb e o întoarcere spre Dumnezeu. Cartea se termină în clipa în care, urmare a unui pelerinaj, a tuturor personajelor, la Mănăstirea Agapia, li se deschid mințile, inclusiv avocatului bătrân, care capătă o altă perspectivă asupra dreptății și se apropie mai mult de dreptatea lui Dumnezeu. Şi finalul vine cu o personalizare. O renaştere. De ce spunem asta? Pentru că, aşa cum ne-a destăinuit Lia Alb la final, „personajele care înainte sunt fără nume, primesc un nume fiecare”.
Cum s-a ajuns la Dumnezeu și dreptatea lui în romanul „Pași pierduți”? O explicație e apropierea scriitoarei de Maica Anghelina, Lia Alb recunoscând din prima: „Am scris două cărți care îmi sunt foarte dragi mie: «Maica Anghelina» și «Pădurea din Biserică». Sunt cărțile despre soarta maicii Anghelia și despre biserica de acolo și personajele din jurul ei”. Cărți care nu i-au fost dragi doar scriitoarei, ci au fost și pe gustul Uniunii Scriitorilor. În 2011, Lia Alb a primit premiul pentru  proză pentru romanul „Pădurea din biserică”. Iar pentru proaspăta carte „Paşi pieduţi”, care de curând se găseşte şi în librării, încă un premiu: în decembrie 2018, „Paşi pierduţi” a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză. „Poate așa a decis ea că trebuie să iasă la lumină”, a punctat Lia Alb.

Lia Alb vs. Viorica Popescu 
Ce speri când dai publicului un roman, ce aşteptări ai? „În ziua de astăzi se citește foarte puțin, dar speranța mea este să ajungă să o citească cât mai mulți. Apoi sper să înțeleagă ceea ce am vrut eu să spun, nu obligatoriu în cuvintele în care am spus eu”.
Cum se împacă profesia de avocat a Vioricăi Popescu, pe care a exercitat-o timp de 40 de ani, cu cea de scriitor? Cum se împarte/ împacă avocatul cu scriitorul, Popescu cu Alb? Și, mergând mai departe, dreptatea din tribunal cu cea a lui Dumnezeu? „Există o dreptate a lui Dumnezeu pe care mulți dintre cei care fac justiție o uită. Exact pe acest lucru am vrut să insist în acestă carte. Revenind la prima întrebare, aș spune că s-au împăcat foarte bine, pentru că tribunalul este o carte deschisă pe care, dacă știi să o citești, îți aduce o experiență de viață extraordinară. Și atunci eu, în afară de faptul că am încercat să-mi fac meseria de avocat cât de bine posibil, mi-a plăcut să citesc din dosarele care mi-au intrat în lucru și să-i ascult pe oamenii care au intrat pe ușa cabinetului meu, poveștile lor de viață. Mai mult, rodul împăcării celor două profesii e această carte. De ce nu are ambele nume? Nu mai puteam să schimb, așa am debutat în scris, așa am rămas. De ce mi-am ales pseudonim în scris, de ce nu am publicat sub numele meu? Mulți m-au întrebat asta. A fost o chestiune poate un pic de orgoliu, poate un pic de sensibilitate exagerată, toate amestecate cumva.  Poate pentru că am zis: ce o să spună colegii mei când avocat Popescu Viorica, care citește cărți juridice, discută numai despre drept, scrie literatură? Și atunci, dintr-un fel de pudoare prost înțeleasă, am decis: există Lia care scrie și există Viorica care pledează la bară. Și uite: din Popescu Viorica și Lia Alb a ieșit cartea asta”.

Despre Lia Alb 
A publicat până acum cărțile: „Senioria țărănească”, în 1997, „Între Paști și Crăciun”, 1999, „Altarul de gheață”, în 2001, „Alexandru”, în 2005, „Maica Anghelina”, în 2007, „Pădurea din biserică”, în 2011, un volum de teatru  în 2013, și de atunci până în 2017 s-a pregătit romanul „Pași pierduți”.