ARAD. La prima vedere, suntem tentați să atribuim regimului comunist originea centralismului excesiv. Însă realitatea istorică este mult mai complexă în această privință. Înaintea Primului Război Mondial, când unele provincii istorice românești se aflau sub imperii străine, guvernele de la București, din Vechiul Regat, au susținut în mare măsură politica de emancipare națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. Cel care a fost un veritabil artizan al acestui sprijin, Ion I.C.Bratianu, cunoscut și ca Ionel Brătianu, s a implicat atât oficial cat și în mod secret în beneficiul națiunii române din afara Regatului . Ionel Brătianu, lider liberal, preocupat de dezvoltarea burgheziei românești, avea o viziune centralista despre stat și relația acestuia cu societatea. Adept al intervenționismului statal în economie pentru a proteja firavul capital românesc, Ionel Brătianu credea că doar o administrație centrală puternică poate asigura dezvoltarea țării.
Contextul internațional din perioada interbelică nu a fost unul prielnic unei evoluții naturale și autentic democratice a României. Atât de la Est cat și de la Vest integritatea teritorială a țării noastre era puternic contestată. Exista la nivelul elitelor politice și culturale din România interbelică o adevărată fobie față de posibila dezmembrare a construcției realizate în 1918. În astfel de condiții, Ionel Brătianu, care a rămas principalul lider politic până în 1927, a preferat să,, strângă rândurile “, să centralizeze puternic administrația și statul român. Aceasta și pentru a evita orice tendință centrifuga care s ar fi putut ivi. Și în acest fel trebuie înțeles sistemul centralizat din România interbelică, instituit prin reforma administrativă din 1925, care oferea prefecților, ca reprezentanți ai guvernului în teritoriu, puteri semnificative.
Liderul politic amintit imagina o Românie Mare, cum s-a și realizat ulterior, după 1918, care să devină o mică putere regională și să joace un rol semnificativ la nivel european. Deși au existat unele proiecte de descentralizare a administrației – propuse mai ales de lideri politici proveniți din Transilvania -, ele nu au avut nicio șansă de a fi puse în operă.
Un aspect poate mai puțin cunoscut publicului larg il reprezintă existența, între 1938- 1940, unui nou sistem administrativ care avea în centrul său instituția,, regiunii “.
Deși prezentată de oficialii timpului ca o reformă administrativă menită să descentralizeze sistemul de organizare și funcționare al statului, în realitate legislația de profil din perioada dictaturii lui Carol al ll lea nu a făcut decât să subordoneze și mai mult centrului instituțiile locale. Cadrul extern dar și climatul intern marcat de creșterea extremismului de dreapta nu erau deloc propice pentru a se încerca o reformare autentică a statului român.
Șefii regiunilor, numiți,, rezidenți regali”, erau numiți de rege,fiind asistați de către persoane provenite dintre înalți ofițeri ai armatei române. Practic s a purces la un fel de militarizare a administrației țării. Dacă privim la practica politică și administrativă interbelică vedem că nu avem repere valide în ceea ce privește descentralizarea . Comunismul nu a făcut altceva decât să continuie și să accentueze multe dintre limitele statului român interbelic. Nici astăzi nu vedem, dincolo de câteva abordări politicianiste, o prea mare voință politică în sensul implementării unui sistem administrativ cu adevărat descentralizat.
Trimite articolul
X
Maia says: FELICITĂRI TONI – „Comunicatore dell`anno 2025”, pe domnul profesor l-am văzut pe stradă de mână cu o tânără domnișoară chinezoaică Luming Lin, se potrivesc, magia Crăciunului este în aer.
