Asistenţa medicală în pandemie este un subiect foarte disputat, controversat. Dumneavoastră ce părere aveţi despre acest subiect?

MIUŢESCU. Criza mondială a valorilor cu putere de decizie face ca să fim spectatori tăcuţi şi supuşi ai unor decizii care nu sunt cele mai bune, cum presupun decidenţii. Niciun stat nu a fost pregătit pentru o asemenea situaţie, pandemie. În toate statele există un deficit important de cadre medicale, spitalele, mai ales ale noastre, nu au fost construite să asigure circuite separate pentru bolnavi infectaţi, potenţial infectaţi, bolnavi cu alte afecţiuni, non-COVID. În asemenea condiţii, este foarte greu să te organizezi în spațiile existente pentru spitalizări, asistenţă de urgenţă, asistenţă medicală ambulatorie şi, cu toate acestea, trebuie să acordăm asistenţă tuturor, ţinând cont de gradul de gravitate al bolii.

În judeţul Arad am ajuns, până în urmă cu 2-3 săptămâni, să nu mai avem cazuri de îmbolnăvire cu COVID-19 „autohtone” (cu toate că am fost foarte criticaţi din cauza numărului mare de cazuri la-nceputul pandemiei) deşi Aradul, prin porţile de intrare în ţară, vămi, era linia întâi în „întâlnirea” cu contacţi şi infectaţi cu virusul SARS-CoV-2. Sigur că ne-a prins nepregătiţi, asaltaţi de mii de concetăţeni care veneau din „zone roşii” dar am reuşit singuri să devenim „zona verde” în timp ce în alte judeţe încă erau probleme.

Dar în ultima perioadă ne confruntăm din nou cu apariţia unor noi cazuri de boală…

MIUŢESCU. Faptul că au început să reapară cazuri de COVID-19, neaşteptat de multe, arată că populaţia nu a înţeles ce înseamnă un virus SARS-CoV-2 sau o boală transmisibilă de tip COVID-19 şi urmările ei nefericite, oricât de mediatizat a fost acest subiect. Nu a înţeles că suntem obligaţi să respectăm cu sfinţenie regulile de igienă personală (spălatul mâinilor, nu-ţi atingi faţa nespălat pe mâini), purtarea măştii şi a distanţării fizice. Aceste măsuri trebuie să le menţinem şi să fim noi responsabili, aşa cum nu am fost în ultimele săptămâni, altfel se recomandă impunerea de măsuri pentru evitarea răspândirii infecţiei până nu e prea târziu. Cred că nu avem educaţia necesară pentru a accepta informaţiile venite de la specialişti în domeniu şi a înţelege că trebuie să respectăm cele recomandate, nu să le interpretăm, pentru că atitudinea noastră are influenţă nu numai asupra sănătăţii, vieţii noastre, dar şi asupra celor de lângă noi.

Revin la prima întrebare, cu referire directă la bolnavii non-COVID.

MIUŢESCU. Aş vrea să menţionez şi să subliniez că bolnavii cu alte afecţiuni decât COVID-19 care trebuie monitorizaţi şi trataţi sunt, ca număr, incomparabil mai mulţi decât cei cu COVID-19 şi nu trebuie să se neglizeze sau să fie neglijaţi. Aceştia trebuie să se adreseze medicilor conform recomandărilor pentru a avea continuitate în tratament. Urgenţele vor fi preluate în momentul prezentării în serviciul de urgenţă. În condiţiile în care respectăm recomandările pentru evitarea infecţiei cu SARS-CoV-2, nu trebuie să ne fie teamă să ne prezentăm în unităţile spitaliceşti pentru alte afecţiuni.

Spaima că ar putea să se infecteze cu virusul SARS-CoV-2 şi numărul redus de locuri din spital pentru pacienţii non-COVID au făcut ca majoritatea celor cu boli cronice, unele grave, să nu se adreseze medicilor. Aceasta a determinat agravarea stării lor de sănătate şi, nu în puţine cazuri, decesul lor.

Dacă aceasta este situaţia celor cunoscuţi cu boli care necesitau controale periodice, aşa cum aţi menţionat, ce să spunem atunci de prevenirea bolilor sau depistarea lor în fază precoce?

MIUŢESCU. Aceasta este o problemă foarte importantă a oricărui stat, chiar şi-n condiţiile de azi, dar este necesar să se înţeleagă că bolile, pentru a fi corect evaluate, tratate, implică costuri foarte mari comparativ cu metodele de prevenire, depistare prin screening. Deci este o strategie cu rezultate, inclusiv economice, foarte bune. Există o evaluare reală a pierderilor irecuperabile prin exodul tinerilor absolvenţi performanţi, a „hemoragiei” forţei creatoare şi procreatoare? Nu. Ştim doar că populaţia, mai ales cea activă, productivă, rămasă în ţară este prea redusă procentual pentru a ne permite să nu o avem sănătoasă. Se ştie că forţa economică a unui stat este dată în primul rând de starea de sănătate mintală (să conştientizeze că trebuie să producă) şi fizică (să poată produce) a cetăţenilor ei.

Problema este cum putem determina un cetăţean „sănătos” (sănătos este considerat şi un bolnav căruia încă nu i s-a pus un diagnostic) să înţeleagă că trebuie să se adreseze unui medic pentru a fi „evaluat”. Nu pot să nu mă întreb cât de bolnavă poate fi o societate care apreciază mai mult o maşină decât un om. Statul îl obligă pe cetăţean la evaluarea stării tehnice a maşinii, dar nu pare a fi interesat să găsească o modalitate de a-l determina să-şi verifice şi starea de sănătate.

În plus, ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne motiveze să evaluăm starea de sănătate a populaţiei, indiferent de vârstă, este numărul din ce în ce mai mare de cazuri în faze avansate de boală care, dacă ar fi fost depistate precoce, ar fi putut fi tratate.

Totuşi, de ce credeţi că nu se adresează populaţia medicilor ?

MIUŢESCU. În afară de teama că se pot infecta cu SARS-CoV-2 în unităţile sanitare (această mentalitate trebuie înlăturată) sau că dacă vor fi depistati cu SARS-CoV-2 vor fi internaţi, o mare parte din populaţie nu se adresează medicilor de teamă că li s-ar putea depista vreo boală. Adică preferă să nu ştie de ce afecţiune suferă decât să o trateze cu şanse foarte mari de vindecare. Altfel spus, conştientizează că este posibil să fie bolnavi, dar le este teamă să li se spună sau să li se confirme. Alţii, prea preocupaţi cu activitatea de zi cu zi, neavând niciun simptom, consideră că ei nu pot fi bolnavi. Ei cred că alţii pot fi bolnavi, dar ei nu. Există şi o altă categorie, a celor simptomatici care nu apelează la medic considerând că boala „o să treacă”.

Bolnavii trebuie să ştie că sunt boli în stadii avansate deşi ei încă sunt asimptomatici (faza infraclinică, spunem noi) sau cu o simptomatologie ştearsă. Exemplu: hepatitele care pot evolua de-a lungul mai multor ani în acest fel şi sunt depistate în stadiul de ciroză.

Este adevărat că bolile de ficat pot fi tratate şi unele chiar vindecate?

MIUŢESCU. Da, este adevărat. Acum aş vrea să discut doar despre bolile hepatice postvirusale. Clinica noastră face parte din categoria celor care pot prescrie tratamente antivirale gratuite, cu rezultate foarte bune, atât în hepatita cronică, cât şi în cirozele hepatice postvirusale B şi C, pe baza unor criterii de includere. Din păcate, nu se depistează la timp infecţia cu virus B şi C şi ajung la noi cazuri în faze care nu mai beneficiază de tratament antiviral. În plus, numărul cazurilor de cancer hepatic la cirotici este în creştere ca, de altfel, şi cancerul de pancreas şi căi biliare. Adresabilitatea, iniţial către medicii de familie, trebuie să fie mai mare pentru depistarea infecţiei cu virus B sau C. Vom discuta cu altă ocazie despre bolile hepatice la consumatorii de alcool şi la obezi (care ocupă locul doi, respectiv trei ca şi cauze ale cirozei).

Am mai discutat despre prevenirea cancerului colorectal ca o prioritate în activitatea dumneavoastră. Ce ne mai puteţi spune acum?

MIUŢESCU. Mă bucur să văd că ceea ce am început noi în urmă cu mulţi ani (screeningul cancerului colorectal prin depistarea hemoragiilor oculte din scaun printr-un imunotest fecal) a fost preluat acum de Societatea Română de Gastroenterologie şi se va face în toată ţara. După un stagiu de pregătire în Franţa, în 1993, am făcut primele colonoscopii totale, primele tratamente ale hemoroizilor prin ligatură, din ţară, ulterior polipectomii. În această perioadă, împreună cu colegii din Secţia clinică de gastroenterologie a Spitalului Judeţean, am prevenit apariţia cancerului la sute de persoane prin înlăturarea pe cale endoscopică (fără operaţie) a polipilor (leziuni precanceroase) şi a cancerelor incipiente (in situ).

Din nefericire, interpretarea greşită a bolnavilor, în foarte multe cazuri, că rectoragia (sânge roşu în scaun după defecaţie sau pe hârtia igienică) este dată doar de hemoroizi şi tratarea prin ligatură fără explorarea colonului (în majoritatea cazurilor, prin refuzul pacienţilor) la pacienţii cu risc pentru cancer colorectal a căror sângerare sugerează o localizare mai înaltă a leziunii, face ca să nu fie depistate alte cauze ale „rectoragiei”, printre care şi cancerul colorectal.

Am făcut toate aceste precizări pentru a încerca să încurajăm pacienţii să aibă încredere în ceea ce facem, în screening.

În final, o întrebare personală: e adevărat că fiul dumneavoastră va veni în Arad, în secţia pe care o conduceţi, având aceeaşi specialitate – gastroenterolog, din câte am înţeles.

MIUŢESCU. Dacă aş spune da, aş fi suspectat că îmi favorizez băiatul şi aş alimenta suspiciunile celor care au lansat această idee. De fapt, el m-a scos din încurcătură optând, cu câţiva ani în urmă, pentru Clinica de gastroenterologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, fiind şi asistent universitar la Universitatea de acolo. Aş fi preferat să se vorbească de colaborarea pe care o avem cu el la cazurile care necesită investigaţii şi tratamente pentru litiaza căilor biliare şi tumori ale căilor biliare, hepatice şi pancreatice (ERCP şi Echo endoscopie) şi de beneficiul acesteia pentru pacienţii arădeni. Discuţiile privind locul său de muncă cred că s-au clarificat. E adevărat că lucrează şi în Arad, dar în cabinetul lui, iar aici depinde de el şi nu de mine.

Cred că nu avem educaţia necesară pentru a accepta informaţiile venite de la specialişti şi a înţelege că trebuie să respectăm cele recomandate, nu să le interpretăm