Recitindu-l pe Eminescu...

JURNAL ARĂDEAN. Domnule Vasile Dan, se împlinesc la 15 ianuarie a.c., 165 de ani de la nașterea „Luceafărului poeziei românești”. Cine îl mai citește astăzi pe Mihai Eminescu? Cum îl citește? Cu ce motivație? Într-o lume atât de schimbată, inclusiv românească, față de cea în care a scris el, una cu alte sensibilități, și gusturi, și obsesii decât cele de la sfârșitul secolului al XIX-lea?
VASILE DAN: Crude întrebări îmi puneți. Dar perfect motivate. Dacă exceptăm populația școlară de toate gradele, inclusiv cea universitară, de filologie să zicem, chiar, cine mai intră într-o librărie să cumpere, pentru sine, o carte de poezii de Mihai Eminescu? Cine îl mai citește astăzi? Poate doar firi, ele însele, melancolice, sensibile și cu gusturi bine fixate. S-au împătimiți pe veci ai lui, ai resurselor estetice inepuizabile din densele lui poeme vizionare, ori filologice, lingvistice – limba română e, în mare măsură, a lui Eminescu, chiar pe ea o vorbim și o scriem noi acum. Până la el era plină de slavonisme, de chirilice, de arhaisme azi obscure. Limba lui Eminescu e un șantier veșnic deschis pentru studii de limbă, el e Genesa limbii literare române. El, care nu avea în regulă nici măcar diploma de bacalaureat, dă și azi materie primă atâtor și atâtor teze noi de doctorat, o leafă atâtor profesori de română.
Totuși, mai concret, cine este cititorul de astăzi al lui Eminescu? Cum îl vede el pe poet?
VASILE DAN: Fiecare generație, de la 1883 încoace, de când a apărut prima carte de „Poesii” de Mihail Eminescu (cum scrie pe copertă, ediția vestită Titu Maiorescu, cu celebra sa prefață, carte pe care însă Eminescu nu și-a recunoscut-o niciodată, și nu numai fiindcă se îmbolnăvise rău deja), are un Eminescu al ei. La început un Eminescu bolnav mintal, ceea ce incita imaginația primilor săi cititori. Un boem incurabil și rebel, victimă într-un ospiciu de nebuni. Apoi a fost un Eminescu autor de romanțe, în special între cele două războaie (erau gustate, printre atâtea altele, „Pe lângă plopii fără soț”, „Mai am un singur dor”, „Somnoroase păsărele”). După ultimul război, Eminescu exista doar prin „Împărat și proletar” (ca un fel de protocomunist) și „Criticilor mei”. Generația mea și-a avut și ea un Eminescu al său, cel din „Scrisoarea I”, „Oda (în metru antic)”, „Melancolie”, plus poemele postume descoperite de Perpessicius și valorificate genial exegetic de Ion Negoițescu. În fine, azi Eminescu e citit cu nesaț și uimire mai ales pentru „proza politică”, pentru articolele, în special, din „Timpul”, ziarul pe care îl scria aproape singur Eminescu. Unele articole par azi cu iz xenofob, antisemit dacă ignorăm contextul social, economic și politic în care au fost scrise. Altele sunt admirate pentru adevărurile politice conținute: conjurații și trădări politice, monstruoase alianțe între partide, privatizări și vânzări de proprietăți și resurse naturale, inclusiv pământ, străinilor. Sună cumva cunoscut și generației de astăzi?
Vă rog să propuneți cititorilor noștri versurile preferate de Vasile Dan din Eminescu. Cele care au o prospețime neatinsă de scurgerea vremii.
VASILE DAN: Vă propun un scurt fragment din amplul poem vizionar „Scrisoarea I”:
„…La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns,
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genună? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază,
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.
Punct-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii.”