ARAD. A stat 40 de minute pe acoperişul lumii, a jonglat puţin cu moartea şi s-a întors. Aventura lui Aurel Sălăşan şi a celorlalţi patru alpinişti români,arădeanul Szolt Torok (liderulgrupului), Marius Gane şi Teo Vlad, a făcut ocolul lumii. Expediţia românească pe unul din cele mai înalte vârfuri din lume, al noulea ca mărime, Nanga Parbat de 8 125 metri este cea mai importantă din istoria alpinismului românesc şi una din cele mai importante la nivel mondial datorită traseului ales şi dificultății extreme a muntelui.
Ziua vârfului
Cum e să stai mai aproape de cer decât de pâmânt? „E fanstastic. Am prins vreme bună, a fost senin și am văzut și ceilalți miari din Himalaya. Am reușit să stau 40 de minute sus pe vârf, a fost extraodinar” povestește Aurel Sălășan, la întoarcerea acasă. Două luni de efort, de muncă, de luptă cu muntele și cu el însuși, cu fricile care l-au bântuit, totul pentru câteva zeci de minute de extaz. „Norocul nostru că a fost vreme bună, puteam rata vârful dacă vremea nu ar fi fost prielnică, dar a fost perfectă” spune Aurel.
Ziua vârfului e ziua în care escaladezi zona morții. „Acolo sus, la 8 000 de metri ești singur. Tu și muntele. Nimeni nu te mai poate ajuta orice s-ar întâmpla. Echipa e foarte importantă, nu poți ajunge acolo singur, și noi am făcut o echipă foarte bună, cred că de aceea am și reușit să ajungem la această performanță. Dar vârful îl cucerești singur” povestește alpinistul arădean.
Spaime și noroc
Au avut de ales de două ori și de fiecare dată alegerea a driblat moartea. „La Herculane, unde ne-am întâlnit cu echipa pentru prima dată, am ales traseul pe care să urcăm. Erau două variante. Am votat și la vot ieșit traseul acesta, e mult mai tehnic. Când eram sus pe munte am aflat că alpiniștii de pe celălalt versant au fost victimele unui atac terorist. Puteam fi și noi acolo” povestește cu tristețe în glas, alpinistul. „Nu e suficient că lupți cu tine, cu muntele, cu natura, acum mai ai un dușman sus pe munte: talibanii, teroriștii”. Și al doilea moment greu a fost la coborâre când, din nou, împreună cu Szolt au ales să coboare pe un alt traseu decât colegii lor. „O parte din traseu a fost ușoară, dar am ajuns la un perete de 100 de metri pe care l-am escaladat fără frânghii, doar cu pioleții. Atunci am crezut că nu mai scap. Eram atât de obosit că nu mai puteam să îmi ridic rucsacul. Când am văzut, dincolo de zid, tabăra colegilor cred că m-am bucurat mai mult decât atunci când am fost pe vârf” povestește Aurel. Pentru că a scăpat viu.
Frici și spaime care te fac să te întrebi uneori ce rost au toate aceste expediții. Poate nici unul dintre cei care au ajuns pe munte nu au un răspuns foarte clar, dar știu că nu pot trăi fără aceste aventuri în zona morții, acolo unde e prea puțin oxigen, e mult prea frig (-22 grade) și unde moartea îți trage cu ochiul. Fiecare expediție e un pariu pe care îl câștigă, cu ei înșiși, cu muntele și cu moartea. În cei 9 ani de alpinism, Aurel a câștigat de fiecare dată. Și a stat sus pe ștreașina lumii.
Citiți principiile noastre de moderare aici!