Sarbatoarea dragostei la romani

Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, fiul Babei Dochia, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

Originea acestei sarbatori este in ciclurile naturii, mai ales in lumea pasarilor. Nu intamplator, pasarea era considerata una din cele mai vechi divinitati ale naturii si dragostei. Ei bine, romanii numeau sarbatoarea Dragobetele si Logodnicul Pasarilor, spunand ca acum acestea se imperecheaza si isi fac cuib, de la pasari obiceiul fiind preluat si de catre oameni. Pasarile care nu reusesc sa se imperecheze, in aceasta zi, raman fara pui tot anul. Motivatiile preluarii erau profunde, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc “pasare” insemnand chiar “mesaj al cerului”. Aceasta sarbatoare patronata de Dragobete era asociata si cu momentul in care animalele devin fertile. Gospodinele dadeau pasarilor domestice, dar si pasarilor cerului in ziua de 24 februarie, hrana considerata afrodisiaca, constand in graunte de mei, orz, grau sau secara.

Dragobete, personificare magica a iubirii, era insotit de zane numite “Dragostele”. Soli ai destinului si ai evenimentelor implacabile, acestea il pandeau pe om pe cele mai neasteptate carari ale vietii. Ele cunosteau anume cuvinte de dragoste pe care le sopteau tinerilor indragostiti pentru a-si atrage iubirea dorita. Pentru a avea efect, nimeni in afara de urechea fiintei iubite nu trebuia sa auda aceste soapte de dragoste. In aceste soapte se regaseau cuvinte ca: dragoste, dor, drag, inima si numele persoanei iubite. Toate aceste gesturi si vorbe de dragoste constituiau, in acelasi timp, practici benefice pentru sanatatea si echilibrul energetic al organismului. In plus, ei practicau un obicei de initiere premaritala cu scopul de a se feri de farmece si facaturi de urat. Alta cerinta a Dragobetelui era juramantul de a nu se minti unul pe altul, juramant pe care si-l faceau pentru tot anul indragostitii sau prietenii deveniti frati de cruce cu ocazia ritualurilor de infratire practicate in aceasta zi.

De Dragobete, satele romanesti rasunau de veselia tinerilor si de chiuitul: “Dragobetele saruta fetele”. Imbracati in straie de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci, flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele:

 

“Flori de fraga/ Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga/Uraciunile sa le desparti”.

In jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si baietii discutau vrute si nevrute insa, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. In sudul Romaniei (Mehedinti), fetele se intorceau in sat alergand, obicei numit zburatorit, urmarite de cate un baiat caruia ii cazuse draga. Daca baiatul era iute de picior si o ajungea, iar fata il placea, il saruta in vazul tuturor. Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunti se mai pregatesc pentru toamna.

Fetele mari strangeau de cu seara ultimile ramasite de zapada, numita zapada zanelor, iar apa topita din omat era folosita pe parcursul anului pentru ritualuri de infrumusetare (crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor) si pentru diferite descantece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa stranga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi; aceasta apa, pastrata cu mare grija, avea proprietati magice, spunandu-se ca este nascuta din surasul zanelor, putand face fetele mai frumoase si mai dragastoase; daca nu erau omat si fragi, se folosea banala apa de ploaie sau cea de izvor. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.

De Dragobete, prin rituri care tin de un substrat magic, imbogatite cu rituri crestine, prietenii sau prietenele se leaga frati de cruce, respectiv surori de cruce, in aceasta zi puterea legamantului fiind absoluta. Modalitatea concreta a legarii pe viata dintre cei doi consta in incizarea, in forma de cruce, a bratului stang, urmata de suprapunerea ranilor sangerande, amestecandu-se, astfel, sangele celor doi fartati ori surate, se imbratiseaza si isi jura credinta pe vecie. Acest rit stravechi este intalnit la tracii din nordul si din sudul Dunarii. Dragobete isi dezvaluie, astfel, intreaga semnificatie afectiva si etica, el fiind sarbatoarea iubirii si a prieteniei, a frumusetii si a loialitatii.

Daca nu se tinea Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor putea indragosti in anul care urma. Se mai considera ca fiind cu semn rau daca o fata sau un baiat nu intalneau de Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca tot anul respectivii nu vor mai fi iubiti.

Sunt multe credintele populare referire la Dragobete, astfel se spunea ca cine participa la aceasta sarbatoare avea sa fie ferit de bolile tot anul, si mai ales de febra. De asemenea, Dragobete ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat.

Adultii aveau si ei traditiile si obiceiurile lor de Dragobete. Femeile credeau ca era indeajuns sa pui mana acum pe un barbat strain din sat si astfel deveneai dragastoasa si placuta barbatului pentru tot timpul anului care urma. Femeile mai aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, dar si pasarilor cerului.

Ca orice sarbatoare, Dragobetele isi avea propriile interdictii: nu se blesteama, nu se vaneaza si nici nu se sacrifica pasari si animale salbatice ori domestice, deoarece astfel se strica rostul imperecherilor.