1. Domnule Vasile Dan, în fiecare an, la 15 ianuarie, îl evocăm pe Mihai Eminescu într-un ritual al iubirii lui necondiționate…

V.D. E adevărat. Ziua lui de naștere (15 ianuarie 1850) e, de câțiva ani, și Ziua Culturii Naționale. Trebuie însă rostit cu onestitate: există cel puțin doi poeți Eminescu. (În paranteză fie spus, Nicolae Manolescu atrage atenția că există un Eminescu pentru fiecare cititor autentic al lui. În plus, există unul distinct al fiecărei generații). Ziceam doi poeți Eminescu ca să simplificăm lucrurile: unul celebrat necondiționat, într-un scenariu al venerării generale. Un scenariu al adorării lui, al aproprierii identitare (ca un simbol național identitar), al canonizării lui aproape religioase. Acest Eminescu nu e, însă, din nefericire, invocat pentru opera lui scrisă, uitată în biblioteci și manuale școlare, nici măcar pentru romanțele lui cântate. Al doilea Eminescu, foarte rar frecventat, e cel din poeziile lui nedatate, cu o bogăție de idei și expresie sublime, dificile – trebuie, ca să le înțelegi, să fii vrednic cultural de ele.

2. Unii îl folosesc, îl anexează politic, chiar partinic, în ideea fie a identității naționale, fie în cea a justiției sociale ori, mai larg, ideologice…

V.D. Da, asta-i cam de multișor poveste. O vedem în perioada interbelică la toate extremismele, în special cea de dreapta, în perioada comunistă, după un impas inițial de receptare, iar acum în mai toate campaniile electorale. Pentru asta s-au folosit intens referințele la „proza sa politică”, așa cum e cunoscută publicistica lui. Dar și la unele poeme inspirate din perioada berlineză a lui Eminescu, cum ar fi „Împărat și proletar”, altele xenofobe sau antisemite („Doina”), sau de patizanat partinic („Scrisoarea III”). Atât „proza politică” (neegalată de nimeni până astăzi ca forță incisivă a expresiei), cât și poemele pomenite trebuie citite și înțelese corect în contextul realităților naționale, sociale, politice și economice în care au fost scrise, în a doua parte a secolului al XIX-lea, și nu adaptate, aglutinate mecanic la realitățile zilei de astăzi din România, după standardele așa zis corect politice de astăzi.

3. Ați putea da, pentru cititorii noștri un exemplu de poezie perenă, inconfundabilă ca sunet, din Eminescu?

V.D. Cum să nu. Cu plăcere. Iată un tablou crepuscular, tipic eminescian, greu de sensuri, sugestii și trăire incandescentă, intensă a vieții: „Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,/ Și prin ferestre sparte, prin uși țiue vântul –/ Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –/ Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreți, iconostas/ Abia conture triste și umbre au rămas;/ Drept preot toarce-un greer un gând fin și obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. (…)/ Credința zugrăvește icoanele-n biserici – (…)” (”Melancolie”).