Cu durerea unuia care a transpirat în tricoul alb-roşu şi a suferit relatând sute de meciuri ale echipei fanion a Aradului. De ambiţia căruia îmi leg ultimele speranţe pentru renaşterea unei echipe care să tindă spre performanţele de odinioară ale clubului zămislit de Baronul Neuman. La fel cum aştept un semn, o iniţiativă, de la un alt mare utist din CLM, Marin Lupaş, un om care a pus interesele Campioanei Provinciei mai presus de propria sănătate, formând o (ultimă) echipă din jucători arădeni, al cărui joc încântător a (re)umplut stadionul.
Aşadar, atunci, refuzam să accept realitatea. Că, după „momentele Salonta şi Covaci”, UTA îşi pierduse identitatea. Era doar o palidă umbră. O fantomă de care ne agăţam cu disperare. Pentru a nu vorbi la timpul trecut de un brand al Aradului.
Departe de a mă erija într-un mare specialist, dar nu îmi amintesc ca UTA să fi avut vreodată o echipă mai slabă ca actuala şi un stadion mai gol. O conducere mai naivă (deşii, unii, tot mai mulţi, tind să folosească un alt termen, omonim), un antrenor mai boem. Nu înţeleg nici letargia fanilor, atâţi câţi au mai rămas trup şi suflet lângă fantoma UTA. Aceeaşi fani care, pe unii, i-au pus pe crucea infamiei pentru „păcatul” de a duce o echipă de la un pas de retrogradarea în Liga III, până în prima divizie. Suporteri, care au „dirijat” într-o anume direcţie războiul Nicolae Bara-Sandu Ion, dar care au afişat o tăcere suspectă, condamnabilă, atunci când membrii fondatori ai clubului au pus UTA – câtă inconştienţă! – în braţele unui străin. Unui anonim om de afaceri italian la acea vreme, Giovanni Catanzariti. Şi care, investind nişte bani – puţini, mulţi, doar el ştie -, şi-a făcut un imens capital de imagine pe spatele brandului numit UTA. Proprietar, cu acte-n regulă, „Gio” ştie că nimeni şi nimic nu-i poate lua „jucăria”. De aceea îşi permite să experimenteze, să amăgească, să prelungească agonia unui club fără prezent şi perspective.
Un club de legendă tratat de autorităţile locale ca pe o bancă şubredă din Parcul Pensionarilor, vopsită şi întărită cu două cuie în ani electorali. Speriaţi, probabil, de „isprava” fostului viceprimar Tiberiu Dekany şi a specialiştilor din jurul acestuia, care au ţinut să intre în istorie prin unica retrogradare a echipei în Liga III, cei care s-au perindat prin fruntea administraţiei locale s-au mulţumit să pompeze, în mod legal, nişte sume de bani. E drept, în ultimii ani, tot mai mari. Astfel, cred ei, s-au spălat pe mâini, au scăpat de grija fantomei UTA.
O fantomă care (ne) bântuie. Şi care aşteaptă o minune. O altă minune, la mai bine de 40 ani de la „minunea Feyenoord”.
daniel.scridon@informmedia.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!