Cine sunt tăinuitorii?

Ar fi lipsa de profesionalism din partea angajatilor acestor servicii si, în
atare conditii, nu si-ar merita salariile, deloc modeste. Nu credem în
amatorismul celor din serviciile secrete – nici în plan general, nici
în plan local.

Prin urmare, daca serviciile secrete aduna informatii, si aduna!, cum se explica
faptul ca atâtea afaceri murdare, necurate, atâtea jafuri din patrimoniul
public, atâtea escrocherii de mari proportii care fac obiectul crimei
organizate îsi continua cursul? În calitate de cetatean, poti gasi
doua explicatii.

Prima ar fi aceea ca serviciile secrete informeaza corect si operativ, dar
materialele lor sunt puse deoparte, de reprezentantii Puterii, politice ori
judecatoresti, spre asteptare ori spre uitare. Altfel spus, serviciile de informatii
produc note informative pentru prefecti, parchete de pe lânga curtile
de apel, premier, presedinte etc., dar multe nu produc efect. Ce ar însemna
un asemenea comportament? O complicitate, cu voie ori din neglijenta, a Puterii
si a unor oameni ai legii cu infractorii. A doua explicatie ar putea fi aceea
ca nici serviciile secrete nu spun tot ce stiu, ca furnizeaza rapoarte despre
gainarii, nu despre fapte grele de coruptie ori de crima organizata.

Are dreptul cetateanul sa gândeasca în acest mod si sa devina suspicios?
Sigur ca are. Cetateanul vede si aude multe, citeste presa. Afla despre escrocherii
la nivel înalt, despre afaceri murdare cu terenuri, despre atentate mafiote
la patrimoniul public, de multe ori reusite, despre felul în care insi
ai administratiei locale îsi satisfac clientela politica, prietenii ori
chiar pofta lor nemarginita de agoniseala.

Sa fie mincinoase semnalele de alarma trase de presa? Ziaristul e cel care
stie multe, chiar mai multe decât spune, decât informeaza opinia
publica. Stie si daca un ins a luat „comision”, adica spaga, pentru
a facilita unei firme o tranzactie, o licitatie ori un anume amplasament. Stie,
dar nu poate proba totul, pentru ca mijloacele cu care lucreaza si accesul la
probe îi sunt limitate.
Revenind, opinia publica ajunge sa cunoasca infractorii si faptele lor si constata
ca nu li se întâmpla nimic.

De aici si pâna la întrebarea „cu ce se mai ocupa serviciile
de informatii” nu e decât un pas. Urmatorul pas este tot unul interogativ:
unde si de ce, cu vointa cui se produce scurt-circuitul si se instaureaza o
complicitate sui generis la scara larga? Unele raspunsuri vor veni, altele niciodata.

Tristan Mihuta