După stingerea aplauzelor

Logodna aceasta nu este însa usoara. Vine o zi când omul oboseste
si ea, gloria, pleaca de lânga el, lasându-l doar cu amintirea unor
vremuri frumoase. Încet-încet se sting si aplauzele multimii, iar
fericitul de ieri redevine om. Respectat, iubit, însa si asta doar daca
are grija sa nu dezamageasca.
Despartirea de trairile tumultoase ale gloriei nu se face dupa vreo reteta.
Fiecare om este un unicat al miracolului numit viata. Unul se trezeste repede
din starea euforica a betiei pe care i-a adus-o succesul de ieri.

Ajunge sa înteleaga în scurt timp ca totul este trecator, ca nu
poti trai o viata întreaga bucuria succesului de ieri, ca nici pretuirea
oamenilor nu este eterna, ca pentru continuarea aplauzelor este nevoie de alte
reusite notabile. Altii, dimpotriva, n-au suficiente resurse pentru a ajunge
la starea de luciditate. Ramân sa traiasca din ziua de ieri, se hranesc
cu amintiri, cu iluzii. De aici, întregul tragism al unor destine.

 

Sigur, nu intentionez sa scriu un eseu pe aceasta tema. Gândurile de
fata sunt provocate de deruta pe care o traieste marele fotbalist de ieri, Gica
Hagi. „Regele”, tind sa cred, este convins ca gloria îl tine
la pieptul sau toata viata. Nu concepe ca ar putea trai de acum înainte
doar cu amintirea ei, frumoasa, fermecatoare. Fiindca el, Hagi, s-ar putea sa
nu aibe si harul pedagogului, al antrenorului miruit, binecuvântat, cum
l-a avut pe cel de fotbalist. Probabil ca viermele îndoielii a început
deja sa-i roada din încrederea în sine, din încapatânare.

Îndoiala, amestecata cu teama, l-a împins sa-si anunte demisia.
Încapatânarea l-a împins sa si-o retraga. Daca nu e mare antrenor!?
Ei, cum sa nu fie, tocmai el, genialul, câta vreme niste fotbalisti mediocri
au reusit, au obtinut performante si glorie, musai sa izbuteasca si el! Trebuie
doar sa persevereze! Pâna unde? Nu va veni, oare, o zi în care aplauzele
de ieri vor deveni huiduielile de azi? Pentru ca si asa oamenii uita repede,
ba chiar sunt destui cei neispraviti care abia asteapta sa traga lânga
ei, în noroi, stele de tot felul.

E treaba lui Hagi sa raspunda la aceste întrebari, daca si le pune cumva.
În loc de orice altceva îmi vine în minte gestul lui Michel
Platini – a rupt-o cu fotbalul la 32 de ani, în plina glorie; a antrenat
nationala Frantei si s-a retras dupa trei ani si dupa o suita de rezultate bune;
acum se ocupa cu managementul sportiv si este aplaudat peste tot, acasa ori
în lume. A stiut sa ramâna în relatii bune cu gloria. Chiar
si pentru asa ceva e nevoie de ceva har.

Tristan Mihuta