Praful de pe legendă

Batrânul stadion gemea de suporteri, iar pe dreptunghiul gazonat erau
fotbalisti adevarati. Si atunci au fost ani mai buni, ani mai slabi. Dar UTA
ajunsese echipa cu cele mai multe prezente în Diviza A, performanta curmata
în 1979, la prima retrogradare.

Ce conjunctura nefericita! Sa retrogradezi tocmai cu Coco Dumitrescu pe banca,
adus de la Strungul ca sa-l înlocuiasca pe Ion V. Ionescu, demis cu vreo
patru etape înainte de final. Tocmai el, Coco Dumitrescu, cel care si-a
legat numele, ca jucator si antrenor, de toate cele sase titluri cucerite de
UTA avea sa o conduca pe Batrâna Doamna a fotbalului românesc pe
drumul spre esalonul secund.

Si cu ce echipa? Cu Duckadam, care avea sa faca meningita înainte cu
doua etape de finalul campionatului, cu Kukla, Brosovski, Domide, Nedelcu II,
Cura, Coras…

 

Nu poti trece cu privirea peste aceste fotografii, ferestre spre lumea de ieri,
fara sa simti acea emotie care se zbate în „gura” stomacului.
Legenda a devenit totul, chit ca multi stim ca nimic nu este inventie. Ca UTA
(ITA) chiar a existat, fiindca si baronul Neuman a existat, într-o vreme
în care patronii se întreceau sa faca multe lucruri bune pentru
Arad si locuitorii de aici.

Au existat „scoala de fotbal” UTA, cu jocul sau tehnic, aplaudat
peste tot, au existat cu adevarat Petschovschi, Farmati, Bonyhadi, Mercea, Coco
Dumitrescu, Vaczi I si II, Jenei, Pârcalab, Liviu Coman, Narcis Coman,
Gornea, Igna, Axente, Brosovski, Domide, Iorgulescu, Szücs, Kapas, Florut,
Vidac – eroul de la Setubal…

UTA a fost prima echipa româneasca ajunsa în turul al patrulea
al unei competitii europene (Cupa UEFA). A existat la Arad un public extraordinar,
educat, a carui singura „trivialitate” era sa scandeze „Tepeneag”
când vreun arbitru o lua razna (Tepeneag a fost un arbitru timisorean
care a „încasat-o” odata, dupa un arbitraj tendentios). Si
avea UTA suporteri în toata tara, oriunde te duceai. Toate acestea au
existat, chiar si episodul Feyenoord Rotterdam a existat.

 

Am ramas cu legenda. Astazi nu mai exista echipa, jucatori, patroni, performanta.
Au pierit suporterii, simpatizantii din tara. Ba pâna si la Arad avem
tot mai putini suporteri.

Pentru multi, îndeosebi tineri, copii, UTA nu mai înseamna nimic
– nici fior, nici bucurie, nici suparare. Într-un cuvânt, nimic!
Pâna si peste legenda se asterne praful, ramânând doar în
sarcina celor care au trait legenda sa stearga, din când în când,
praful uitarii.

Tristan Mihuta