Să nu ne excludem din cauză

Tarele sunt profunde, bolile cronice, prognosticul este
rezervat. Se poate întâmpla orice cu acest
pacient, trecut în foaia de observaţie cu
numele de România. Însăşi
anamneza, care ne trimite la antecedente grave şi
numeroase, nu ne face să fim
încrezători în ce priveşte
însănătoşirea bolnavului.

Cu toate acestea, niciodată nu aş putea spune
că m-am săturat de România, că o
urăsc. Nu, nu e vorba aici de patriotism. Nu
patriotismul – o stare emoţională
complicată şi, astăzi, tot mai greu de
definit – m-ar împiedica să recurg la
asemenea sentinţe grave. Ci faptul că
obiectul urii, pur şi simplu, nu există. Nu
există în afara fiecăruia dintre noi.
România nu este o noţiune abstractă,
România suntem noi. În
consecinţă, dacă ar trebui să
urâm ceva, atunci ar trebui să ne urâm
pe noi înşine. Şi, din nou, nu la modul
general, ci la modul personal; nu excluzându-ne
din cauză, ci implicându-ne,
incluzându-ne.

De fapt, o adevărată revoluţie în
mentalul românesc nu se poate petrece
fără o revoltă, fără o
răzvrătire a fiecăruia împotriva
sinelului său, a modului său (prea adesea
superficial) de a fi, de a acţiona, de a se
implica. În timp, au devenit banale cuvintele lui
John Fitzgerald Kennedy – „Înainte de a
întreba ce a făcut America pentru tine,
întreabă-te ce ai făcut tu pentru
America” – dar sensul lor civic şi moral
este cel puţin tot atât de actual, de
general valabil. La fel de bine, putem să ne
întrebăm şi noi: cu ce suntem, fiecare
în parte, altfel decât e România?; ce
facem noi, fiecare în parte, ca România
să fie altfel, să nu ne fie ruşine de
„EA” şi să n-o urâm?

Când fiecare dintre noi va fi
„altfel”, serios, responsabil, preocupat de
îndatoririle sale civice etc., şi
România va fi alta. Când noi vom avea
„mania” rigorii, a lucrului bine
făcut, a organizării minuţioase, dar
şi a mândriei ori a onoarei, şi
România va fi o ţară onorabilă,
respectată.

Tristan Mihuţa