Satele însirate de-a lungul drumului mai taie din elanul soferilor care încearca senzatii tari apasând pe acceleratie si atunci când situatia impune prudenta.
Dar cu toate pericolele ce se pot ivi pe soseaua aglomerata ajungi usor într-o ora si jumatate la Savârsin, comuna cea mai mare pâna la granita judetului si totodata cea mai cunoscuta.
Cunoasterea sau mai bine zis notorietatea, i-o da Castelul Regal, locul unde Regele Mihai I în anii de domnie a gasit linistea si relaxarea pe care nu le avea în tumultul Bucurestiului.
Toata lumea, de acolo din Savârsin, este constienta de faptul ca satul lor este asociat imediat cu Castelul. Dar nu deranjeaza pe nimeni faptul acesta, dimpotriva, le creeaza tuturor un sentiment de mândrie ca sunt concetateni cu Regele.
Primarul Ioan Vodiceanu este primul care recunoaste starea aceasta speciala. „Savârsinul se particularizeaza sau altfel spus este cunoscut în tara mai ales prin existenta aici a castelului, un deosebit punct de atractie, vizitat de multa lume, în special din strainatate.
Este prin urmare o obligatie în plus pentru noi sa facem în asa fel încât comuna sa arate cât mai bine”. Dar Savârsinul nu arata nici mai bine nici mai rau ca alte sate muresene, însa faptul ca este privit mai îndeaproape se lasa si cu aprecieri care trebuie neaparat bagate în seama.
Acelasi primar ne-a mai spus ca „ strainii ar dori sa ne conservam statutul în care ne aflam acuma, de sat românesc cu iz arhaic. Sigur, cu unele amendamente cum ar fi: curatenia, reciclarea deseurilor, canalizarea, reteaua de apa.
Apreciaza în schimb virginitatea padurilor, drumurile de piatra, viata pastorala, adica ceea ce la ei nu prea se mai gaseste”. Dar satul românesc în general poarta pecetea trecutului, cu greu pot fi întâlnite semnele modernitatii.
Cu atât mai mult în satele Savârsinului: Caprioara, Cuias, Halalis, Pârnesti, Temesesti, Toc, Troas, Valea Mare, ascunse între dealuri, la poala de codru, care le-au fost reazem în vremuri de restriste.
Pe acolo înca bivolii mai pasc alene, pasarile se simt bine pe câmpul larg, caii mai trag carutele faurite nu se stie când, iar oamenii mai adasta pe lavita la ulita, depanându-si amintirile. Este acolo mult loc pentru istorie…
Furia românilor
Într-adevar, la început au fost dealurile, padurile si vaile cu apa limpede. Cu timpul, fiecare vale a ajuns sa adaposteasca câteva sate, cu case însirate de-a lungul lor, având un nucleu în partea de jos a vaii, ca apoi sa continue cu case rasfirate si sa se termine în partea superioara cu case izolate.
Când au fost începuturile? E greu de spus, cel mai usor este sa afirmi ca oamenii sunt acolo dintotdeauna, cel putin asa simt ei. Stim ca Savârsinul, la 1479 se transcria Zawasim si ca are o crestere continua pentru ca la 1708 sa fie mentionat ca Opidum.
În 1787, doar la Savârsin traiau 715 locuitori, la 1839, 1.010 iar în 1918, 1.707. Între timp, în anul 1745 familia Forray ia în stapânire Savârsinul, bineînteles cu iobagi cu tot, care ajung astfel sa cunoasca bine ce înseamna „biciul” feudalului.
Au raspuns însa si ei pe masura, pentru ca viata grea i-a asprit, dându-le impuls spre revolta. În 1784, înainte de rascoala motilor, în raza Savârsinului au avut loc evenimente care au fost povestite apoi multa vreme dupa aceea.
„La 27 iulie, pe la trei ceasuri din noapte o ceata de vreo 20 de lotri din Zarand, în frunte cu Petru Beciu si Ribita Urs, patrunde în castelul de la Savârsin al vicecomitelui Andrei Forray.
Îl scoala din pat si-i cer sa intervina la Viena pentru eliberarea lor…” . Pâna la urma, vicecomitele este luat prizonier, iar cererea de gratiere a lotrilor este obligat sa o întocmeasca la Gurahont.
Cererea ajunge pâna la urma la Viena, care, la 3 august 1784 hotaraste amnistia promisa în schimbul eliberarii prizonierului . Numai ca hârtia imperiala nu-i privea pe toti impricinatii, motiv de mari nemultumiri, dar si de represiune din partea autoritatilor. Se ajunge astfel la un alt moment dramatic care îl are ca „erou” pe acelasi grof Forray.
De data aceasta era vreme de rascoala. În 7 noiembrie 1784, judele Savârsinului împreuna cu iobagii rasculati, localnici si din împrejurimi, intrara în curtea castelului cu forta, înarmati cu furci, ciomege, securi, având si doua pusti, apoi în castel devasteaza totul.
Mobilele din casa domneasca, lucrurile pretioase, argintaria, listele de obligatii ale taranilor rasculati, marea biblioteca a nobilului, pe toate le-au distrus si aruncat în curte pentru ca apoi totul sa fie dat prada flacarilor. Pârjolul, dupa cum se spune în cronici, a durat trei zile si trei nopti.
Dupa doua luni, groful Forray avea sa exclame: „ Totul am pierdut. Numai viata si pamântul mi-au ramas. Dumnezeu sa pazeasca pe toti de o asemenea nefericire si de furia românilor”. Represiunea care urma fu crunta, dar viata îsi urma cursul.
Lucrul la padure sau pe micile ogoare, vânatoarea cu capcane cu arc (smârc), confectionatul subelor si cojoacelor, pescuitul cu mreaja, setca, prostovolul asigurau un minim pentru existenta. Era timp si pentru joc, petrecere si mai ales biserica.
În 1745 se pomeneste despre o biserica veche din lemn. În 1899 s-a construit actuala biserica care a fost sfintita la 8 noiembrie 1899 de catre Episcopul Iosif Ioan Goldis. Este greu sa încapa atâtea secole de istorie în tot atâtea rânduri de ziar, dar suntem obligati sa comprimam timpul, pentru ca ceea ce conteaza pâna la urma este … devenirea în prezent.
Se împutineaza lumea
Astazi Savârsinul, cu satele apartinatoare, mai numara doar 3.225 locuitori. Spunem doar pentru ca asa cum spunea secretarul Primariei, Iancu Damian „în 1975, când am venit pe acest post aveam aproape 5.000 locuitori.
Diferenta în minus are ca si cauza plecarile masive la oras. Anul trecut am oficiat spre exemplu doar 10 casatorii fata de anii de dinainte de 1989, când oficiam între 20-30. Acuma avem treaba mai mult cu certificatele de deces- 70-80 media anuala”.
Într-o situatie de-a dreptul dramatica se afla satele de pe vai. În Cuias mai vietuiesc 70-80 oameni, la Halalis în jur de 120 iar la Temesesti, Troas, si Pârnesti media de vârsta este de peste 55 de ani.
Oamenii locului au fost întotdeauna români si asa sunt si astazi: Ioan, Vasile, Gheorghe. Sigur, cine s-a asezat aici a fost întotdeauna bine venit. Si astazi alaturi le sunt si la bine si la rau 34 maghiari, 7 germani si un tigan! La fel si cu credinta, majoritatea umbla la aceeasi biserica ortodoxa, cum a mostenit din parinti dar nimeni nu s-a suparat ca 310 au ales adunarea penticostala, 81 pe cea baptista iar 48 tin ziua Domnului, sâmbata.
Si daca este vorba de statornicie, apoi trebuie sa zicem ca si ocupatia a ramas tot cam aceeasi, adica lucrul pe pamântul daruit de Dumnezeu. Si, culmea, practica tot o agricultura de subzistenta, pentru ca împartirea pamânturilor n-a adus prosperitatea mult asteptata.
Asa cum se exprima un localnic „acuma avem mai multa zoala si necaz”. Toate sunt în scadere daca luam în calcul cifrele absolute. Mai exista 200 de oi, 800 de bovine 3000 de porcine. „Unde în urma cu 10 ani era plin de animale, în prezent mai scurma pamântul vreo 10 gaini si-si târâie brâul o pisica”, cum plastic ne-a spus secretarul.
În schimb, împartirea pamânturilor a creat numeroase conflicte la nivelul comunei. „Contestatiile pe care le avem la primarie vizeaza în general probleme care tin de terenuri, amplasamente.
Iar în urma Legii 247 s-a venit cu alte cereri catre Comisia Locala, pentru o alta solutie decât cea stabilita de hotarârile judecatoresti definitive, ne-a spus cu amaraciune consilierul juridic Cornel Ienasesc.
Problemele gospodarului Popovici
Exista însa si gospodari care au reusit sa depaseasca conditia modesta de proprietari a 2-3 hectare de teren si sa încerce o agricultura moderna, de ferma. Între acestia ni s-a aratat a fi David Viorel, Bârlea Eugen, Nistor Pavel, Popovici Ovidiu.
Pe acesta din urma l-am vizitat acasa unde am avut surpriza sa întâlnim un om foarte volubil, cunoscator într-ale agriculturii. Este drept ca are si pregatirea teoretica necesara, fiind la origine dascal, convertit în sef de baza de receptie.
”Noi, familia Popovici avem în jur de 42-45 hectare, ca, nici nu mai stiu exact. Dintr-acestea 21 sunt mostenite de sotie la Curtici. Restul de 22 de hectare le am pe teritoriul comunelor Savârsin si Birchis.
Dar hectarele din Birchis le-am dat în arenda, deoarece podul peste Mures fiind închis pentru utilajele care depasesc latimea de 2,4 metri, nu ma pot deplasa acolo la lucru. În aceeasi situatie se afla alte 100 de familii din Savârsin.
Restul pamântului îl lucrez direct, cu doua tractoare, cu semanatorile si celelalte utilaje din dotare. Dar ce folos, uite si acuna stau în baza de receptie cu 60 tone de porumb si n-am cui sa-l vând. La pretul actual nici nu se merita.
Am avut si o miniferma de 100 de porci si am lichidat-o. Am zis, porc sa fiu daca mai tin. Stiti de ce? Pentru ca românul nostru nu mai are respect fata de proprietatea altuia si nici frica de cineva. Deci nu m-am putut baza pe lucratorii de acolo. Si a mai fost ceva. Fluctuatia extraordinar de mare de la un an la altul a pretului…!”
Discutia a mai continuat mult timp, pentru ca omul nostru avea ce sa spuna, dovedind o buna cunoastere a realitatii, dar purtând si o mare dezamagire.
…si necazurile secretarului
La primarie se lucreaza la foc continuu. Cetatenii solicita acte, depun contestatii, cer lamuriri, îsi cauta drepturile etc. Si toate acestea se aduna pâna la urma la secretarul Iancu Damian.
Este adevarat ca nu-si face decât meseria, numai ca exista si dintr-aceia care abuzeaza, cum este cazul cu procesul intentat de Leac Valeriu, pentru refuzul de a elibera un act care… nici nu exista la primarie.
„Acel act era un stat de plata în care erau trecute sumele primite de un cetatean de la o firma, si eu am demonstrat ca acel act nu se gaseste la noi.
Ei bine ca sa nu o mai lungim cu vorba, pâna în prezent am avut 17 înfatisari la Judecatoria Lipova, Tribunalul Arad si Curtea de Apel de la Timisoara. Acuma procesul a trecut din contencios în civil si mi se cer 177 milioane daune materiale si 150 milioane daune morale”.
Ioan Tuleu
Citiți principiile noastre de moderare aici!