Se împlinesc 30 de ani de la genialul MTV Unplugged al celor de la Nirvana. Da, cei care știți despre ce vorbesc sunteți… bătrâni. Sau, mai frumos, sunteți trecuți prin viață, aveți experiență, nu mai puteți fi prostiți atât de ușor, v-ați pierdut naivitatea, dar și seninătatea din ochi, nu mai credeți în povești cu feți frumoși și ilene consânzene (aici am, însă, îndoieli), ați învățat să discerneți între promisiuni deșarte și castele de nisip, nu mai priviți totul prin ochelari cu lentile colorate. Vi s-au adâncit ridurile, colțurile gurii se ridică mai greu în schițarea unui zâmbet, vă numărați diminețile în care vă ridicați din pat gata să schimbați lumea, sau măcar percepția voastră despre locul acesta tot mai gri.

Și totuși, în ciuda tuturor celor enumerate mai sus, în urmă cu 10 ani, tocmai noi, generația care a stat cu ochii lipiți de televizor la momentul celebrului Unplugged, ne-am aliniat în spatele unui om politic. Din convingere. Convingearea că țara asta a găsit, în sfârșit, omul politic potrivit pentru a pune capăt corupției, risipei de resurse, nepotismului, și a tuturor celorlalte mizerii care țin România captivă de vreo trei decenii. Și am făcut asta, din toate motivele greșite, și anume: că omul e neamț, prin urmare are verticalitatea poporului german (cu toate că tangențele lui cu Germania nu le depășea pe ale noastre, mai ales ale celor din vestul țării), că omul vorbește puțin și apăsat (prin urmare, e pus pe fapte), că e de la Sibiu (adică nu mitic de București, uns cu toate alifiile), că a fost un primar efcient la Sibiu (un oraș nu e o țară), că omul e un altfel de… om (politic) – aici am avut dreptate, dar nu în sensul în care am fi dorit.

Și omul s-a urcat, fără nicio reținere, pe speranțele noastre, pe valul de simpatie, dar și pe cel de ură pentru absolut toată clasa politică, și a ajuns acolo unde ni l-am dorit. Și, de acolo, de la înălțimea piedestalului monumental pe care i l-am construit, ne-a adus, încet, dar sigur, cu picioarele pe pământ. Ne-a adâncit ridurile, ne-a îngropat speranțele, ne-a sfărâmat lentilele colorate, ne-a furat zâmbetele, ne-a dărâmat fragilele castele de nisip și ne-a lăsat să privim, cu pumnii strînși și cu lacrimi de furie în ochi, documentarul celor 10 ani de dezamăgiri neîntrerupte, marca Recorder.

Și, după zece ani irosiți, noi, cei maturi, înțelepți, trecuți prin viață, vom sta la coadă, peste câteva zile, să cumpărăm, din nou, o lume nouă, de la oameni care nu au nimic de oferit. Dar care pot vinde lumea toată, pentru cinci ani de comerț în interes propriu.