Nu cred că greşim dacă spunem că nimeni nu este preocupat de imaginea ţării şi (în calitate de om cu înalte funcţii în stat, de demnitar) de propria-i imagine.
Războiul palatelor, început cu doi ani şi jumătate în urmă, a devenit agasant, prin penibilul manevrelor, scenariilor şi înscenărilor care-l „acompaniază”. Avem, în toată plenitudinea sa, o dispută pe care românul o sintetizează perfect cu sintagma „ţigăneală”. Într-un fel, protagoniştii războiului sunt aidoma pirandelor care-şi ridică fustele în cap, făcându-te să întorci capul cu scârbă.
Nu mai este, de multă vreme, o chestiune de-a noastră, internă. Europa se uită la noi şi nu înţelege nimic. Nedumerirea europenilor, şi nu numai, s-a transformat deja într-o imagine din care sare în ochi neseriozitatea. Zilnic, din interiorul ambasadelor de la Bucureşti pornesc spre cancelariile europene note informative despre ciorovăiala dintre preşedinte şi premier. Despre cine şi de ce a mai fost dat pe mâna DNA, despre cât sunt de „integri” miniştrii, parlamentarii.
„Cioburilor” de oglindă culese aici li se adaugă altele, la Bruxelles, unde se constată că nu suntem capabili să ne achităm, serios şi la timp, de nici un angajament. Alte „cioburi” sunt oferite de presa internaţională, care abundă de informaţii stranii privind comportamentul românilor împânziţi prin toată Europa.
Când „restaurarea” este gata, Europa ne vede, în oglindă, chipul urât, neplăcut privirii. Şi totuşi, la Bucureşti nu se percepe niciun sentiment de nelinişte, nicio stare de preocupare. Nimeni nu se întreabă de ce ne ocolesc partenerii din UE, de ce nu vin la Bucureşti şefi de state ori cum se face că preşedintele Traian Băsescu nu este nici căutat, nici chemat în vizită. Merge pe la periferii, prin Georgia, de pildă, şi cam atât.
De „axa” dumnealui (Bucureşti-Londra-Washington) nu s-a ales nimic. Rusia ne evită cu supărare. Ucraina ne râde în nas. Chiar să nu conteze? Ei bine, uite că nu contează! Tăvăleala a devenit fapt cotidian. Bălăcăreala, ura, neseriozitatea, conspiraţia, loviturile sub centură, prin spatele Constituţiei au ajuns să se constituie într-un mod de-a fi al celor care au soarta ţării în mâini.
Un „stil” pe cât de condamnabil, pe atât de iresponsabil. Ai crede că asemenea personaje principale ar trebui să stârnească antipatia publicului. Într-o societate cât de cât normală, care are conştiinţă de sine, poate. La noi, nu e aşa. Tocmai personajele negative sunt cele mai „simpatice” mai apreciate de public. Pare a fi un teatru al absurdului. Pare? Nu doar pare, chiar este. Actorii acţionează după o „logică” a absurdului, publicul reacţionează în aceleaşi coordonate. Nimic nu mai e de înţeles, pe aici.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!