Teatrul mare, teatrul mic

Cu un prestigiu câştigat, cu premii internaţionale, cu bună trecere în rândul criticii de specialitate, dar mai ales al publicului. Vine însă o zi în care teatrul respectiv trece în mâna altui proprietar. Un ins care, dincolo de faptul că e plin de bani, e gol. Găunos. N-are cultură generală, nu are maniere. Nici la teatru nu se pricepe. L-a cumpărat fiindcă i se părea că, în ciuda averii, e un nimeni. E cunoscut în cercul său îngust, dar lumea largă nu-l ştie. Nu-l salută, nu-l respectă, nu-l invidiază. E ca şi când ai avea un Bounty şi te plimbi cu el doar prin curte, în spatele gardului înalt.

 Deci, omul are teatru. Începe să meargă pe la spectacole. I se pare, apoi are convingerea fermă că actorii sunt prost plasaţi în roluri. Unii sunt buni şi nu sunt distribuiţi, alţii sunt proşti, dar li se încredinţează rol după rol. Rabdă patronul ce rabdă, dar nu mult, şi răbufneşte. Către regizor: „Măi, băiete, mi-l bagi pe ăla în rolul cutare; pe ăla mi-l scoţi, că e prea moale”… Se luminează brusc, mirat şi el cum îi vin ideile,  cât de bine se pricepe la teatru, deşi n-a văzut niciodată un spectacol, n-a citit o piesă. „Şi mai vioi pe scenă, ce mama dracu ! Şi apoi, ce, ăsta e repertoriu?!”, tună el cu toată energia care i-a năvălit în creier, de cum şi-a dat seama că teatrul ăsta nu-i mare scofală, că nu trebuie să fii de specialitate ca să ştii ce şi cum.

 Regizorul îi cere să-l lase să-şi facă meseria. E concediat. Patronul aduce alt regizor şi povestea se repetă. „Curge” cu regizori care vin şi pleacă. Spectacolele devin slabe, anoste, teatrului i se duce naibii prestigiul, sub huiduielile şi fluierăturile publicului. Patronul promite că, de mâine, va urca el pe scenă şi va regiza el însuşi spectacolele. Fiasco! Huiduielile se înteţesc, iar proprietarul e acuzat de impostură. Este somat să lase teatrul, înainte de-al îngropa. „Sunt banii mei, eu comand!”, se răţoieşte patronul la spectatori, în fapt nişte golani, bagabonţi. Astăzi, trupa joacă tot mai multe spectacole fără spectatori. În sală e doar el cu ciracii, mănâncă toţi seminţe, hăhăie. Nu e public, dar e bine. Spectacolul e prost, actorii nu mai ştiu rolurile. Dar nu-i pasă. Are teatru, e cunoscut. Căci, unul e Becali!  

T.M.