„Casa Amy”, în amintirea unui înger

În urmă cu câţiva ani, un grup de copii cu dizabilităţi, aflaţi în grija Fundaţiei Creştine „RCE Speranţa Copiilor” din Arad, şi-a petrecut vacanţa în SUA. Aici au întâlnit-o pe Amy. Fetiţa s-a ataşat foarte mult de copiii români, aşa încât, deşi avea doar zece ani, le-a propus părinţilor ei să le facă o casă acestor copii, în România.

În acest fel a înţeles Amy să-şi exprime sentimentele pe care le-a trezit suferinţa acestor copii în sufletul ei. Vorbim de suferinţa fizică a copiilor (aveau diferite handicapuri), dar şi de suferinţa lor interioară (erau abandonaţi de părinţi).

De neînţeles…

În mod surprinzător, la scurt timp după ce i-a cunoscut pe copiii români, Amy şi părinţii ei au aflat că fetiţa are o tumoare la creier. Evoluţia bolii a fost foarte rapidă. La doi ani de la aflarea terifiantei veşti, pe 9 iunie 2008, Amy a plecat în lumea îngerilor. „Nu ştim motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit suferinţa în viaţa lui Amy, dar ştim cu siguranţă care nu este motivul. Ştim că El nu a îngăduit această suferinţă în viaţa ei pentru că nu o iubea” – spune dr. Norris, cel care a fost aproape de fetiţă în ultimii ei ani de viaţă.

Moartea lui Amy a reaprins în sufletul familiei fetiţei dorinţa pe care aceasta şi-o exprimase cândva: „să facem ceva pentru copiii din România”. „La fel ca în cazul lui Amy, este de neînţeles de ce Dumnezeu a îngăduit suferinţa în viaţa acestor copii orfani sau abandonaţi de părinţi, copii care îşi pierd vederea sau care nu pot umbla… Dar ştim că motivul nu este pentru că El nu îi iubeşte” – punctează Ovidiu Martin, preşedinte al Fundaţiei Creştine „RCE Speranţa Copiilor”.

Implicare

Recunoscută pentru activitatea sa de asistenţă şi ocrotire a copiilor cu dizabilităţi, fundaţia arădeană a fost vizitată, anul trecut, de tatăl lui Amy, Michael Boyle. El a venit în România să vadă ce are de făcut pentru a da viaţă visului fetiţei sale. Aşa s-a născut „Casa Amy” – un loc în care câţiva tineri cu dizabilităţi – asistaţi, până acum, în casele de copii ale „RCE Speranţa Copiilor” – vor fi pregătiţi pentru o viaţă (semi)independentă.

Fiind stabilit obiectivul, părinţii lui Amy s-au apucat să strângă bani pentru realizarea acestuia. Mama fetiţei, Hannah Boyle, este membru în Comitetul director al „Romanian Christian Enterprises USA” – fundaţie parteneră a „RCE Speranţa Copiilor” din Arad. Un rol foarte important în susţinerea familiei Boyle l-a avut A Patra Biserică Presbiteriană din SUA. S-au adunat, în final, 48.000 de dolari.

Din banii stânşi în amintirea lui Amy pentru casa ce-i poartă numele, s-a făcut deja amenajarea spaţiului (5 dormitoare, o cameră de oaspeţi, o cameră de zi, bibliotecă, bucătărie, sală de mese, 5 băi). Potrivit lui Mary Ann Bell, director executiv al Fundaţiei „RCE-USA”, din suma colectată se vor asigura şi salariile părinţilor de la „Casa Amy” şi costurile de întreţinere pe 2010, dar se are în vedere şi achiziţioanrea unui microbuz pentru familia şi copiii care vor locui aici.

„Dorinţa noastră este ca «Amy s House» să fie un loc în care copiii să se simtă acasă, un adăpost care să le ofere siguranţă, astfel încât să poată face faţă problemelor cu zâmbetul pe buze, exact aşa cum a făcut şi Amy” – încheie Michael Boyle, tatăl fetiţei.

 

SE CAUTĂ PĂRINŢI!

„Casa Amy” (Arad, str. Diogene, nr. 12) a fost inaugurată, la sfârşitul săptămânii trecute, în prezenţa părinţilor fetiţei şi a altor cetăţeni americani care s-au implicat în această poveste. Beneficiarii casei vor fi selectaţi dintre nouă tineri cu dizabilităţi, în vârstă de peste 14 ani. Din păcate, încă nu a fost găsită familia care să-i îngrijească. Fundaţia arădeană a evaluat, în ultimele patru luni, şapte familii. Cele care ar fi corespuns erau prea tinere pentru copii aşa de mari. Aşadar, încă se caută familia potrivită. Ce condiţii trebuie să îndeplinească? „Să fie matură, adică părinţii să aibă peste 40 de ani, şi creştină. Nu e vorba de o anumită confesiune, ci de un anumit limbaj, o anumită atitudine, un anumit comportament. Părinţii trebuie să fie modele pentru copii” – explică Ovidiu Martin.

D.D.