JURNAL ARĂDEAN. Cum se face selecţia la un festival de film documentar? Care e „masa” de filme dintre care trebuie să alegi, câte filme analizezi până decizi ce intră şi ce nu în festival?

Mona Nicoară. E greu să spun din câte filme aleg, pentru că şi eu, şi Mihai Chirilov, cu care colaborez, mergem la foarte, foarte multe festivaluri. Şi una dintre pălăriile pe care le purtăm cu noi când ne uităm la filme este fARAD-ul. Vedem sute de filme pe an, literalmente. Dar ce am căutat anul aceasta este să aducem filme din top la Arad, pentru că e un public care trebuie creat, trebuie educat, trebuie atras. Ne-a fost clar de anul trecut că pentru publicul din Arad sunt foarte importante festivalurile mari, accesul la filme care au avut un succes internaţional important iar printre ele e sănătos să aduci şi filme care sunt interesante din punct de vedere formal, dar care poate au un profil mai puţin ridicat, pe care, dacă le împachetezi cu celelalte filme, reuşeşti să spui o poveste despre ce se întâmplă în documentar, în ziua de astăzi. Ne-am oprit anul acesta asupra filmelor din festivalurile cele mai mari şi asupra filmelor care au avut cel mai mare succes şi nu ne-am uitat chiar la toate filmele pe care le-am văzut în urmă, în anul acesta, pentru că ştiam că nu vom avea mai mult de zece proiecţii.

JA. Credeţi că s-a schimbat, în ultimii ani, stilul de abordare al documentarului? Mie, personal, îmi pare, din ce am văzut, că foarte multe sunt filme de autor, că se apropie foarte mult de filmele artistice. Mă gândesc acum la Michael Moore şi la documentarele lui care mie îmi pare că furnizează extrem de multe informaţii despre subiectul pe care îl abordează. Acum mi se pare că documentarele, cel puţin cele pe care le-aţi adus de aici, sunt mult mai artistice.

M.N. Întotdeauna a existat o diviziune între filmele documentare care transmit informaţie şi documentarele de cinema, care sunt în general de autor. Noi ne focusăm în principal pe filmele de autor pentru că vrem să creăm un festival care se ocupă de documentar ca formă de expresie artistică. Asta nu înseamnă că documentarişti ca Michael, care face de fapt filme de autor cu o marcă foarte pregnantă, nu pot intra în acest gen de festival. Chiar am vorbit cu el, ne-am fi dorit să vină aici cu ultimul film (el este un deliciu), dar neavând încă strategia pe Europa nu am putut să-l aducem, cel puţin nu în anul acesta. El face un film de cinema care îţi dă foarte multe informaţii, dar este şi un eveniment de cinema. Majoritatea filmelor lui intră în cinematografe şi fac bani, lumea vine să stea în întuneric cu alţi străini să se uite la acele filme. Pe noi ne interesează această experienţă care este parţial artistică, parţial comunitară, a cinema-ului şi a documentarului ca formă de expresie artistică care se adresează publicului de cinema, nu de televiziune.

JA. La un moment dat vorbeaţi, în discuţiile de la KF, că există o diferenţă între festivalurile cu filme de formă şi cele de conţinut şi că acest festival e axat pe formă. Cum aţi ajuns la decizia aceasta pentru Arad?

M.N. Pentru că sunt foarte puţine festivaluri care se ocupă de partea formală a documentarului. Avem festivaluri excepţionale în România, cum este Astra, care are 22 de ani de existenţă şi care este făcut pe filme atropologice, există One World, în Bucureşti, care este selecţionat excepţional de Alecu Solomon — fac şi eu parte din acea echipă, deci vorbesc puţin pro domo — şi care se axează pe un specific tematic: documentarul de drepturile omului. Sunt foarte puţine festivaluri care se axează strict pe partea formală, există unul la Copenhaga, CPH:DOX, care are acest profil şi care înglobează filme hibride, filme experimentale, care se gândeşte activ în programare la partea formală a filmului. În partea aceasta de lume, în Europa de Est, nu sunt astfel de festivaluri, care îşi construiesc explicit această identitate, iar noi am dorit să aducem ceva excepţional în acest peisaj. Ceva care să atragă un alt soi de public.

JA. Credeam că după festival o să o cunosc mai bine pe Mona Nicoară, ţinând cont că a făcut singură selecţia filmelor de la Arta şi le-am vizionat. M-aţi „mutat” însă dintr-o zonă în alta, fără a mă lăsa să ajung la vreo concluzie, între respiraţii grele. Ca atare, vă întreb, aşa cum l-am întrebat şi pe Mihai Chirilov, dacă ar fi să alegeţi între filmele care au fost prezentate, care e preferatul dvs.? Ştiu că vă pun să alegeţi între copii, ca-n Sophie s Choice…

M.N. Preferatul, de la mare distanţă, pentru oricare om de film documentar, este „Omul cu camera de filmat”. Care e din anul 1929 şi care ne-a dat limbajul de montaj, limbajul de structură emoţională, înţelegerea felului în care se face filmul tuturor celor care am lucrat în documentar. Pe de altă parte, toate filmele pe care le-am selecţionat reprezintă un interes al meu specific în felul în care se face filmul documentar.

JA. Dar dacă ar fi fost să alegeţi unul singur cu care aţi fi venit la Arad? Tot cu „Omul…”

M.N. Da. Tot cu „Omul cu camera de filmat”. Dar a fost şi o experienţă, un eveniment magic într-un fel: să stai să asculţi muzică live pusă de un DJ extrem de modern care readuce actualitatea filmului la suprafaţă, e un eveniment cu totul aparte de care ne-am bucurat foarte tare că l-am putut oferi publicului de aici, din Arad.

JA. Ce i-a lipsit festivalului?

M.N. Anul acesta ne-au lipsit invitaţii. Pentru că, pe de o parte, cei pe care doream să-i aducem ne-am trezit că ori sunt la filmare, ori în festivaluri mai mari. Este important să găsim modalităţi de atragere a acestor oameni, care să vină cu filmele lor, la Arad. Să intrăm practic în competiţie cu festivalurile mai mari care îi atrag. Problema este că am adus filme de foarte mare actualitate, care circulă foarte mult acum. Drept urmare, eşti totalmente în competiţie cu alte festivaluri, unele mari. În mod cert, asta ne-a lipsit anul acesta. În plus, am vrea să mai facem şi alte lucruri anul viitor, am vrea să aducem la Arad oameni care pot ajuta comunitatea de film de aici, din Arad, să aibă acces la noi modalităţi de exprimare, la persoane cu care să poată lucra de dinafară. Ne dorim foarte mult să începem să facem asta de anul viitor şi, dacă se poate, să extindem festivalul în mai multe locaţii. Acest fapt implică şi o muncă de producţie destul de serioasă. În măsura în care alte cinematografe uitate din oraş vor fi dotate, vom putea face acest lucru. Deocamdată însă, cu Eduard Haris şi Eugen Lumezianu, de la 111Film, e o muncă de producţie destul de serioasă, să aduci echipamente de proiecţie, de sunet pentru patru zile. Nu vrem să facem acest lucru în mai multe locaţii pentru că ar implica nişte costuri mult prea mari. În măsura în care vor exista dotările în oraş, noi vom putea extinde proiecţiile şi în alte locaţii.

JA. Spuneaţi, la un moment dat, că pentru a creşte un festival este nevoie de o finanţare crescută. Aţi primit cumva vreo promisiune că anul viitor finanţarea va fi mai mare?

M.N. În mod cert am discutat chestiunea extinderii festivalului şi cu cei de la Centrul Municipal de Cultură, şi cu cei care au conceput festivalul, şi cu echipa de producţie şi rămâne să stabilim următoarele luni ce şi cum, în mod specific.

JA. Anul trecut spuneaţi că cel mai mult v-a impresionat momentul kinema ikon, proiecţiile cu întâmplarea tăcută de atunci. Ce v-a impresionat cel mai mult anul acesta?

M.N. „Omul cu camera de filmat”. A fost de departe cea mai plăcută proiecţie din festival. Pe de altă parte, şi la deschidere a fost un moment interesant pentru noi, pentru că am avut un public de altă natură. Au venit toţi invitaţii din oraş, inclusiv preoţi, să vadă un film care este despre un primar care încearcă să transforme un oraş într-o capitală culturală de un fel sau altul. E vorba de China, nu de Europa, dar este o gândire foarte interesantă. Întotdeauna este foarte interesant să te vezi pe tine însuți prin altă perspectivă.