Astăzi povestea fostei ziariste din Arad, Anca Pascuțiu, locuitor în Franţa, Alsacia, zonă închisă.

„E ora 5,15 dimineaţa. Ora la care mă trezesc să mă duc la muncă. Îmi savurez cafeaua și vreau să plec, când îmi dau seama că mi-am uitat autorizația care îmi dă voie să ies din casă. Am omis să precizez că locuiesc în Franța de aproximativ 10 ani, mai precis în estul Hexagonului, și că de marți, 17 martie, de la ora 12.00, suntem în carantină totală.

Da, ca să pot să merg la serviciu am nevoie de o autorizaţie de la angajator și de încă una care îmi permite să ies din locuință, care trebuie datată zilnic și pe care trebuie specificat motivul deplasării. Fără aceste două acte asupra mea risc o amendă de minimum 135 de euro, deloc neglijabilă.

Acesta este cotidianul meu și al altor 67 de milioane de francezi, de mai bine de 48 de ore. E o senzație de ușurare (pentru că, în sfârșit, se iau măsuri mai drastice împotriva răspândirii acestui virus), dar și de stres și frică. Ajunsă la serviciu, lucrez într-un Carrefour Express, un Carrefour mai cochet, de cartier, într-o localitate la 17 kilometri de domiciliul meu, urmează echiparea – mănuși și mască de protecție, unitățile de alimentație publică și farmaciile fiind singurele care mai pot fi deschise în perioadă de carantină. Echipamentul de protecție mi l-am procurat eu singură, deoarece patroana nu ne-a furnizat nimic. Ba, mai rău, ne-a dat măști expirate din 2011. Când am vrut să port mască, înainte ca toată nebunia asta să explodeze, mi-a interzis, spunând că voi speria clienții. Acum poartă și ea mască de protecție. Deja, de trei zile de când port mască, cum am nevoie și de ochelari (ce să îi faci, cu vârsta vederea scade), am început să am răni la urechi din cauza elasticului măștii. Dar prefer rănile în pofida virusului sau a gândului că pot să mă îmbolnăvesc, contaminându-i apoi pe fiul meu Vlad (care nu mai merge la școală, fiind închisă deja de trei săptămâni, cu o săptămână înaintea celorlalte instituții de învățământ din Franța) sau pe soțul meu Călin.

Poate v-ați dat seama cine sunt – Anca Păscuțiu. Probabil mulți dintre cei care vor citi aceste umile rânduri mă cunoașteți. Din păcate, departamentul în care locuim este cea mai afectată zonă din Franța, cu mii de bolnavi infectați, cu zeci de morți; spitalele nu mai au locuri la reanimare, iar ieri (miercuri) a venit armata ca să instaleze un spital de campanie, la 12 kilometri de localitatea mea, la Mulhouse, un oraș de talia Aradului.

Ce mă îngrijorează cel mai mult este faptul că vârsta celor care se îmbolnăvesc a început să scadă. Am o prietenă care este infirmieră la Spitalul Județean din Mulhouse. În urmă cu două zile, au murit patru pacienți destul de în vârstă, iar alți cinci au fost intubați, aceștia cinci fiind tineri. Iar aparate respiratorii nu mai sunt disponibile, de unde și sosirea armatei.

Un alt client, tehnician la camera frigorifică a morgii din același spital, mi-a povestit cum unul dintre compresoare s-a defectat și au fost nevoiți să transporte persoanele decedate la… patinoarul din Mulhouse. Fără cuvinte!

Partea bună a acestei carantine este liniștea. Nu se mai aud motoare de mașini, scade poluarea, vedem mai multe filme, citim mai mult. Chiar fiul meu, ieri seară a deschis geamul, iar Călin l-a întrebat de ce face asta. Răspunsul: Vreau să ascult liniștea!

Mă întorc seara de la lucru, nu înainte de a mă spăla pe mâini și pe față la magazin, iar în mașină cu gel hidroalcoolic, din puținul pe care îl mai am, pentru că este penurie. Intru în casă, același ritual, iar abia apoi îmi pot îmbrățișa familia, neavând nevoie de autorizație. Acesta va fi cotidianul meu, timp de 15 zile, dacă nu mai mult.