Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutățile păcatului lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica ucenicilor și lepădarea lui Petru, răutatea și viclenia cărturarilor și fariseilor, lașitatea și nedreptatea lui Ponțiu Pilat, violența soldaților, rătăcirea și nerecunoștința mulțimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit și nepăsarea multora cărora lisus le-a făcut mult bine, arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste și a morții.

Pe de altă parte, slujbele din Sfânta și Marea Vineri inspirate din Sfintele Evanghelii, pe care imnografii le tâlcuiesc în stare de rugăciune și doxologie, arată îndelung-răbdarea și bunătatea Domnului lisus Hristos față de toți oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferințele chinurilor și decât durerile morții pricinuite de oameni.

Patimile sau Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare și înfricoșătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este ‘Sfântul lui Israel’, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel despre Care îngerul Gavriil i-a spus Fecioarei Maria: ‘Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema’ (Luca 1, 35); mântuitoare, deoarece, îndurând aceste Pătimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împlinitor al voinței lui Dumnezeu, ‘ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce’ (Filipeni 2, 8).

Patimile sau Pătimirile sunt înfricoșătoare, pentru că Cel ce pătimește în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic și smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute.

Pentru că Cel ce pătimește pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, se fac minuni în cer și pe pământ: soarele se întunecă, în semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoșătoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oameni, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, sunt pătimite, tot așa Pătimirile pe Cruce sunt minunate, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

A fost o priveliște pe care noi o contemplăm acum în pomenire, în slujba care se săvârșește, în sfântul Epitaf care stă înaintea ochilor noștri. Priveliștea a fost Fiul lui Dumnezeu, pogorât din ceruri, înomenit pentru mântuirea oamenilor, batjocorit, omorât de oameni.

Ce simțământ, dacă nu cel al groazei, trebuie să cuprindă inima pe de-a-ntregul în fața priveliștii acesteia? Ce altă stare decât starea de nedumerire desăvârșită trebuie să cuprindă mintea? Ce cuvânt poate fi rostit înaintea priveliștii acesteia? Oare nu va îngheța orice cuvânt omenesc pe buze mai înainte de a fi rostit, se întreabă Sfântul Ignatie Briancianinov.

Și tot norodul ce venise împreună la priveliștea aceea, văzând cele ce se făcuseră, se întorceau bătându-și piepturile.

‘Se întorceau bătându-și piepturile, se întorceau cu nedumerire și groază cei care veniseră să se uite la Mântuitorul atârnat pe lemnul crucii asemenea unui rod pârguit și roșu – veniseră să se uite cu gând iscoditor, din părere de sine îngâmfată și mincinoasă. (…) Se întorceau cuprinși de groază iscoditoare în deșert: nu de groaza uciderii de Dumnezeu săvârșite, ci de groaza cumplitei priviri și înspăimântătorului glas al firii nesimțitoare ce se cutremurase, arătându-și cunoașterea de Dumnezeu înaintea oamenilor, ce nu îl cunoscuseră. Se întorceau bătându-și piepturile de frică pentru sine, pentru trupul și sângele lor, de dragul plăcerii cărora fusese vărsat sângele, sfâșiat trupul Dumnezeu-Omului’, spune Sfântul Ignatie.

În Sfânta și Marea Vineri se postește total, încât nici chiar Sfânta Liturghie nu se săvârșește.

Slujba Prohodului săvârșită în această seară este deosebit de impresionantă prin conținutul și prin frumusețea ei. Această slujbă este o capodoperă a imnografiei liturgice ortodoxe, care conține o teologie adâncă exprimată într-o formă poetică. Cele trei stări ale Prohodului Domnului sunt cântate de către cler și credincioșii din biserică în fața Sfântului Epitaf care simbolizează pe Hristos-Domnul odihnindu-Se în mormânt.

Prohodul Domnului nu este doar o slujbă funebră sau o tânguire de îngropare. Slujba Prohodului Domnului este o mărturisire a dumnezeirii lui lisus Hristos, precum și o preamărire a iubirii Lui jertfelnice sau pătimitoare, pentru a mântui sau elibera pe om de păcatul neascultării de Dumnezeu și a-l ridica din stricăciune sau coruptibilitate. (surse: ‘Foame și sete după Dumnezeu’, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, București, 2008; ‘Predici la Triod și Penticostar’, Sfântul Ignatie Briancianinov, Ed. Sofia, București, 2003)

Sursa: AGERPRES