Nu trebuie (sau, se pare că, totuşi, ar trebui?) să ne aducem aminte de strămoşii noştri şi de luptele aprige duse pentru păstrarea demnităţii lor, a neamului căruia îi aparţineau, a familiei, ca să rememorăm în noi că, decât să ne lăsăm încovoiaţi sub orice fel de „laţ”, este mai important să rămânem treji. Cu toate că pentru mulţi dintre noi, luptele eroice ale poporului nostru au rămas de domeniul istoriei sau al literaturii, ca ştiinţe şi obiecte de studiu în şcoală, totuşi se spune că „un neam care nu îşi cunoaşte istoria, nu îşi poate construi viitorul”. Regretatul Octavian Paler, care s-a stins, ducând cu el durerea dar şi neînţelegerea pentru ceea ce a devenit poporul său în anii de după Revoluţie, spunea despre istorie un lucru extrem de profund şi extrem de adevărat, pe care toţi îl trăim, fie că îl înţelegem fie că nu: „Dacă nu pot să fac istoria, o îndur…”
Perfect adevărat, dar, istoria o făurim noi, toţi laolaltă, adică poporul!
Din păcate, tumultul evenimentelor atât de grave pe care le trăim şi la care am fost chemaţi să fim martori, ori cu voia ori fără voia noastră, ne determină să uităm că, de fapt, şi în zilele acestea, românii îşi scriu istoria. După cum am înţeles de la guvernanţi, există „cei de sus” care o scriu aşa cum se pricep ei, de fapt, aşa cum s-au priceput de la Revoluţie încoace, şi „cei de jos” care „suportă” istoria scrisă de către „cei de sus”. Şi, tot de la guvernanţi, am înţeles în ultimele zile, că „cei de jos”, adică „noi” trebuie să îi scuzăm şi să-i înţelegem pentru faptul că „nu au ştiut”, „nu şi-au dat seama” că au dus această ţară la falimentul căruia îi suntem martori „noi”.
Şi atunci, ce să facem, oare, noi, „cei de jos”? Fiind convinşi, până la urmă, că totuşi, nu din vina noastră a secat „biata noastră ţară”, dar că, totuşi, acum, noi suntem chemaţi să o salvăm, ne-am întrebat cum e şi firesc, „Dar de ce noi, că nu noi am secătuit-o? Nu medicii, nu dascălii, nu plebea!”
Şi aşa s-a trezit, din nou, în sufletele noastre sentimentul demnităţii umane, de altfel, cel mai elementar drept al fiecărui om. Pe agenţia Mediafax, s-a putut citi în 12 aprilie, chiar anul acesta, un lucru care ne-a putut îndreptăţi atunci, să sperăm în viitorul nostru: „Conducerea Camerei Deputaţilor a decis, luni, înfiinţarea unei subcomisii pentru demnitate umană, care se va ocupa cu iniţiativele legislative privind îmbunătăţirea respectării drepturilor omului şi cu monitorizarea problemelor legate de respectarea drepturilor cetăţeanului.”
Până să aşteptăm însă ca această subcomisie să îşi înceapă lucrul, oamenii au hotărât că drepturile lor fundamentale au fost încălcate şi că nu le-a mai rămas decât să lupte, abordând, evident, cea mai simplă formă a luptelor democratice, greva. A. Malraux spunea că „Nu există demnitate care să nu se întemeieze pe durere”. Aici stă însă esenţa grevelor din prezentul nostru istoric, al primăverii anului 2010. Pentru că încă nu am ajuns să simţim direct în buzunare, golurile salariale prescrise şi asumate de guvern, pentru că nu ne-am învăţat să nu mai credem în „cei de sus”, pentru că, de regulă, noi, românii suntem încrezători, şi chiar credincioşi, am început încet-încet, să cedăm.
S-au creat printre grevişti, mai multe tabere. Unii, stau ascunşi, aşteptând să vadă ce fac ceilalţi, alţii, de partea guvernului, „îmbărbătează” lumea să muncească, căci e spre binele lor, alţii, meditează mai profund şi sub sceptrul demnităţii, încearcă să reziste. Căci, spun aceştia, demnitatea lor de astăzi „va sta ca o mărturie în faţa respectului strămoşilor, dar şi ca o datorie, faţă de copii, nepoţi şi strănepoţi.”
Şi pentru că, fără pâinea cea de toate zilele, nu putem trăi, să zicem azi „Doamne, dă-ne nouă, demnitatea cea de toate zilele.”
Prof. VOICHIŢA T. MACOVEI
Citiți principiile noastre de moderare aici!