Lupii o duceau bine, erau mereu cu burţile pline şi nu se mai dădeau duşi de prin părţile locului, în timp ce amărâţii de ciobani ajunseseră să nu mai aibă ce să ducă la piaţă. Până când, într-o zi, un cioban mai isteţ şi mai hotărât făcu rost de nişte puşcoace, pe care le împărţi pe la stâne. Aşa se făcu că, într-o seară, când haita veni să se înfrupte la una dintre stâni, fu întâmpinată cu o răpăială de gloanţe, iar câţiva dintre ei muşcară din ţărână. Speriaţi, făcură cale întoarsă şi se îndreptară spre altă stână. Acolo, însă, la fel. Apoi, la alta, la alta şi la alta.
După câteva zile, lupii ajunseră de le numărai coastele, abia de mai reuşeau să vâneze vreun iepure mai leneş sau câţiva şoareci de câmp. Când au văzut că se îndreaptă spre pieire, au decis să i se dreseze lui Dumnezeu. Seara, când era lună plină, cu capetele ridicate spre cer, îşi urlară spre Dumnezeu necazul, acuzându-l pe acesta că nu îi pune la punct pe ticăloşii de ciobani, care le contestă dreptul la viaţă, care încalcă, ticăloşii, dreptul lupului de a spârcui oaia, pentru a-şi potoli foamea.
Nu ştiu dacă este adevărat sau nu, dar se zice că Dumnezeu le-ar fi răspuns că, poate, ciobanii nu s-ar fi gândit să îi extermine dacă nu s-ar fi dovedit atât de lacomi şi de cruzi, sfârtecând de fiecare dată zeci de oi, deşi una sau maximum două le-ar fi ajuns ca să-şi potolească foamea. Se mai zice că încă protestează împotriva încălcării dreptului lor sacru…
Citiți principiile noastre de moderare aici!