Sigur, nu vorbim aici de „consilierii cu forța”, cei pe care ți-i bagă partidul pe gât, și cu care nu ai ce să faci, decât să-i ții pe lângă tine și să-i pui, eventual, să plimbe și ei niște hârtii. Evident că dacă partidul ți-o cere, nu-i poți lăsa în stradă, însă poți să îți aduci în echipă adevărații experți, oamenii care să te poată trage de mânecă atunci când simți nevoia de a fi deștept pe subiecte pe care nu le stăpânești. Sau de a spune tâmpenii, sub impulsul momentului, fără să prevezi efectul bulgărașului căruia de bună voie și nesilit de nimeni i-ai dat drumul de-a rostogolul de s-a făcut ditamai bolovanul, gata să te strivească până și pe tine sub greutatea lui.

Însă, dacă te uiți cu atenție la gafele pe care le fac persoanele publice, gafe care te lasă de multe ori mască și nu înțelegi prin ce mecanisme au ajuns la concluzia că asta este varianta cea mai bună, îți vine să concluzionezi că s-au înconjurat doar de sabotori. Sau, pur și simplu personajul public e un imbecil care nu ascultă de nimeni și atunci nu prea ai ce să faci. În cazurile acestea însă, de cele mai multe ori, după două-trei gafe monumentale oamenii ăștia, dacă țin la funcția lor, cer ajutorul specialiștilor. Există și o altă categorie, mai rară, ce-i drept: a celor care fac gafe după gafe, absolut nesolicitate, fără să-i împingă nimeni pe scări și care nu ascultă de nimeni, pentru că știu ei mai bine și pentru că de vină sunt oamenii răi, care sunt chitiți să le strice lor jucăriile cu orice preț. Și într-o lume în care totul se centrează pe imagine și comunicare, ei continuă să dea cu bâta-n baltă mai gata ori de câte ori li se oferă ocazia. De te și minunezi de unde atâtea resurse pentru a face lucrurile prost. De cele mai multe ori însă „resursele” sunt chiar oamenii care ar trebui să se ocupe de corijarea personajului public și care se rezumă la a-l bate apreciativ pe spate pe „gafeur”, cu cuvinte de încurajare de genul „ce bine le-ai zis-o, șefu!”. Și-atunci cum să crezi că ai nevoie de un pic de ajutor, când te-ai înconjurat de oameni care, fie din neputință, fie din comoditate, fie dintr-o oarecare mârșăvie, nu fac decât să te încurajeze în tot ceea ce faci, de ajungi și tu să crezi că ești fără de pată. Sigur că oamenii aceștia te-ar putea îngropa la un moment dat, dar parcă e mai simplu decât să ai în jurul tău tot felul de deștepți care să te provoace să faci lucrurile altfel. Lumea te aplaudă oricum, iar la cei care nu o fac, pur și simplu nu te uiți. Pentru că, nu-i așa, spiritele mari au avut întotdeauna parte de detractori.