Feredeu, un loc pentru suflet

În iarna anului 1992, acum 20 de ani, tânărul Justinian Tibil, pe atunci fratele Ionel, un băiat de 18 ani care dorea să îşi găsească liniştea sufletească într-o mănăstire, afla pentru prima oară de existenţa unui Schit la Feredeu. Prima întâlnire cu mănăstirea nu avea să o uite niciodată. „Din prima clipă, fără să schimb cu nimeni nici un cuvânt, mi-am spus mie însumi că aici voi rămâne. Era o linişte pe care nu am găsit-o nicăieri, unică, liniştea de care aveam nevoie, după care alergam de un an şi jumătate. Am vizitat mai multe mănăstiri frumoase cu tradiţie, cu părinţi îmbunătăţiţi, cu o bună rânduială liturgică gata să mă primească, ca frate văzându-mi dorul după viaţa cea îmbunătăţită. Dintre toate, doar la Feredeu însă am putut să spun că «am ajuns acas㻓, ne povesteşte Părintele Arhim. Justinian Tibil.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Timotei Seviciu, Arhiepiscopul Aradului, tânărul frate Ionel, a fost angajat ca secretar al mănăstirii, îndeplinind această ascultare până la transferarea sa în Eparhia Caransebeşului, acolo unde între timp a ridicat de la zero una dintre cele mai mari şi mai importante mănăstiri din Mitropolia Banatului. Plecarea la Caransebeş a fost făcută la cererea Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu Streza, pe atunci Episcopul Caransebeşului şi cu aprobarea Arhiepiscopului Aradului, Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Timotei Seviciu, şi angajat la Episcopia Caransebeşului ca diacon ceremonial al Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu Streza, pe atunci Episcopul Caransebeşului.

Fratele Ionel de atunci, (Părintele Justinian) a fost rânduit la toate ascultările din Mănăstirea Feredeu, iar pe lânga ascularea de secretar a fost rânduit la: paracliserie, bucătărie, gospodăria mănăstirii, etc., participând pe lângă acestea şi la munca de zidire a mănăstirii.

Ca şi acum, şi atunci Stareţ era Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ilarion Tăucean, cel care a preluat Schitul Feredeu în ruină în anul 1987 după aproape 40 de ani de pustiire din pricina regimului comunist ateu.

Chiar dacă făcând ascultare a plecat la Caransebeş, relaţia duhovnicească nu s-a rupt nici o clipă între tânărul Părinte Justinian şi Părintele Ilarion Tăucean.

Părintele Ilarion, cel care l-a primit sub mantie la călugărie şi care îl poartă sub mantia rugăciunilor sfinţiei sale arată acum ca un patriarh al Vechiului Testament. Cu părul alb, cu mersul agale, mai mult apăsat de grelele probleme legate de zidirea mănăstirii, decât de ani, îl aşteaptă de fiecare dată cu aceeaşi căldură şi dragoste ca în prima zi când a venit la Feredeu, spunându-i de fiecare dată: „Bine ai venit acasă!“.

„Justinian ocupă în sufletul meu un loc cu totul aparte. Fiecare dintre fii mei duhovniceşti au făcut câte ceva în viaţă, au realizat lucruri extraordinare, ceea ce mă face mândru de ei. Cel mai apropiat însă de inima mea a fost şi va rămâne Justinian. Deşi am văzut şi eu ce a putut să realizeze la Caransebeş, practic din nimic, fiind la rându-i părinte stareţ la o vârstă fragedă, la doar 26 de ani, sunt încredinţat că plecarea de la Feredeu a fost o rânduială a lui Dumnezeu, iar Părintele Justinian s-a impus pentru totdeauna în conştiinţa credincioşilor Mitropoliei Banatului, prin munca, seriozitatea şi perseverenţa de care a dat şi dă dovadă, chiar dacă acest lucru i-a solicitat multe sacrificii şi muncă, Justinian nu a uitat niciodată de unde a plecat. Se întoarce tot timpul aici, îl simt aproape sufleteşte şi fiecare întâlnire este motiv de mare bucurie, iar pentru mine este ca şi cum nu ar fi plecat niciodată considerându-l fiul duhovnicesc al meu şi al Feredeului, precum şi fiul duhovnicesc al Aradului“, ne-a spus Părintele Ilarion Tăucean.

Între timp, drumul Părintelui Arhimandrit Iustinian Tibil a fost dat să ajungă la Caransebeş, unde a ridicat una dintre cele mai importante mănăstiri din zonă. „Am aflat aici, ca şi la Arad – la Feredeu – de unde am venit, oameni jertfitori cu mare dăruire pentru Casa lui Dumnezeu dar m-am străduit să nu-i dezamăgesc niciodată. La început se uitau la tânărul stareţ de 26 de ani şi îşi puneau semne de întrebare, dar în timp găsindu-mă şi pe mine şi pe părinţii mănăstirii la lopată la betonieră sau la alte lucrări la care eu eram primul şi unde era mai greu, credincioşii mi-au acordat toată încrederea şi dragostea lor“, ne-a spus părintele arhimandrit Iustinian.

Au trecut anii rând pe rând şi jertfa părintelui stareţ, împletită cu dragostea credincioşilor a dat roade neaşteptate. În 13 ani s-au construit cinci biserici, patru la mănăstire şi una în Parcul Teiuş.

Bibliotecă şi muzeu de carte veche, trapeză (sala de mese) de o frumuseţe rar întâlnită, cu foarte mult bun gust şi rafinament, saloane de protocol împodobite toate cu picturi pe pânză reprezentând marile personalităţi ale Bisericii, de o inegalabilă frumuseţe. Ne întrebăm retoric cât poate sau cât ar putea acest om, acest părinte să lucreze în ogorul bisericii dacă în doar atâţia ani a putut să realizeze lucruri care uimesc pe cei care trec pragul sfintei mănăstiri.

Ne despărţim de părintele stareţ Iustinian, dorindu-i mulţi şi fericiţi ani, la împlinirea a douăzeci de ani de mănăstire şi ascultare neîntreruptă, nu înainte de a-l întreba dacă este mulţumit sau dacă are planuri de viitor. „Sigur că sunt mulţumit şi dau slavă lui Dumnezeu şi Maicii Preacurate pentru întregul ajutor primit în zdroaba mea ca stareţ, dar precum la o casă mare sunt multe de făcut aşa şi eu privesc mereu spre viitor încredinţându-mi întreaga viaţă lui Dumnezeu. Vă mulţumesc pentru vizită şi pentru frumoasele urări şi pentru efortul făcut de la Arad spre a-mi aminti că împlinesc douăzeci de ani de mănăstire. De fapt legătura mea cu voi, cei de la Arad şi din preajma mănăstirii Feredeu nu s-a rupt niciodată. Vă binecuvintez cu drag şi Maica Domnului să vă ocrotească sub Sfântul ei Omofor“, a spus părintele Iustinian.

Cu aceste cuvinte lăsăm pe părintele stareţ Justinian în poarta mănăstirii, noi coborând din nou la cele ale noastre zilnice, dar avem convingerea că undeva în inima Banatului de Munte, la Mănăstirea Teiuş avem un părinte drag, rugător pentru noi şi pentru lume pe care îndraznim să îl numim prieten drag!