Poemele domnului Voicila

La finele anului trecut, domnul Valentin Voicilǎ și-a publicat cel dintâi volum de versuri, intitulat „Arad-poeme”. Această cărticică de suflet, cum o numește autorul, conţine cutremurătoare confesiuni lirice ale unor roluri care i-au fost atribuite de cel mai consacrat regizor: Dumnezeu care, din iubire, creează și regenerează istoria.
Individualitate providenţială, cum a fost numit în presa vremii, autorul își evocă fiinţa din Decembrie 1989 alături de fiica sa, în acea vreme un „copilul floare” de aproape doi ani. Neimplicarea în ocrotirea unor astfel de fiinţe fragile înseamna pentru artistul arădean, Valentin Voicilă, un coșmar cu neputinţă de tolerat. Resursele pentru a-și asuma rolul de lider al Revoluţiei arădene au fost de esenţă transcendentă: „uriașul care mă locuia descoperi la picioarele patului un bulgăre de viaţă” (Copilul floare).
În Decembrie 1989 mitul coabitarii Creatorului cu creaţia sa, omul, a devenit realitate. Cei 100.000 de oameni cuminţi și-au ingenuncheat fiinţele de humă în faţa lui Dumnezeu, singurul care le putea reda demnitatea de Oameni, hărăzită dintru începuturi. (Arad).
Faţă de revoluţionarii arădeni, poetul manifestă o reverenţă pe care, prin poemele din primul său volum de versuri, o vrea imortalizată, pentru ca lumina din sufletul lor să conducă generaţiile următoare spre cuminţenia specifică fiinţelor superioare.
Martirilor precum Toth Șandor, Mihai sau Costantin poetul le mai aude încă glasul: „Din lumea de dincolo se aude un susur blând: Vali, suntem cu tine” (Timp).
Cei care au plătit cu viaţa șansa românilor de a trăi vertical, într-o tot mai mare apropiere de sacru, trăiește în urmașii lor, indeamnând la o existenţă superioară: „Eu sunt doar o clipă din infinitul luminii/Eu sunt doar o parte din trupul martirului/Sunt doar fiul lui.”(Fiul martitului).
Moartea eroilor este simţită de Valentin Voicilǎ ca o extincţie personală. Din paltonul de scânduri, comandat de o forţă a întunericului, vocea defunctului pentru o cauza nobilă răsună într-un monolog adresat poetului și generaţiilor următoare, cărora martirul vrea să le ofere toate darurile născute din iubirea sa fără margini: „Alerg prin zăpada pufoasă și adorm acoperindu-mă cu ea./Un covrig ţie,/un măr ţie,/trei nuci tu,/un leu tu…/Mie mi-a rămas flacăra bândă ca o lumânare.” (Paltonul din scȃnduri).
Pentru că în perioada postdecembristă visului de a trăi într-o lume a valorilor autentice era tot mai profanat de „valsul noroiului”, Valentin Voicilă dovedește calităţile unui arhitect care înalţă mai intâi în gând un castel. Construcţia ne amintește că omul a fost făcut dintru începuturi pentru a vieţui într-o lume superioară, mai presus de moartea strecurată în lumea superficială: „Când oasele uitate în trup vor chema răcoarea sângelui,/Să știi că ţi-am pregătit un castel” (Castelul din gȃnd).
Cu maximă exigenţă faţă de sine, poetul își răstignește eul căzut uneori în greșeli. Regenerat, în fiinţa sa lăuntrică își face loc nemărginirea: „Un fluviu de stele se naște în adâncimile mele pustii”. (Un fluviu de stele).
Suferinţa poetului, care resimte acut durerile neamului său, este de proporţii cosmice, reiterȃnd actul cristic: „Lacrimile stelelor mi-au îmbrăcat trupul în simfonia durerii./ Maica lui Dumnezeu, te aștept pe cruce.” (Fecioara Maria).
Mesager al eroilor din Decembrie și al unei lumi mai presus de fire, autorul avertizează lectorul că, in eventualitatea în care se va înstrăina de sacru, se va predispune unei existenţe fantomatice, departe de miracolul care i-a fost menit: „Vei locui într-o stea care a murit, (…), Vei respira aerul amurgului însângerat/Pentru că nu ai luminat…/Rănile Lui”. (Perspectivă)
Edificiul din gȃndul poetului este perceptibil pentru cei care trăiesc într-o lume a esenţelor (Aparent), în care transcendentul coboară în visul profetului, în tăcerea lunii și în inefabil, inţelese ca daruri superioare. (Dar).
Autorul se identifică întru totul cu maladia și suferinţele ţării sale, percepute totuși ca pe niște comori (Comorile mele), dar regretă că, ignorȃnd elitele, patria va suporta „durerea asfinţitului în pământul robilor” (Tristeţe).
Inocenţa și paradisul copilăriei sunt regăsite în căţelul Dor, trimis drept cadou dintr-o lume extramundană: „Din cerul lui Dumnezeu cobora un bulgăre de zăpadă stropit cu ciocolată” (Zăpadă cu ciocolată).
Pe fiica sa, cu nume de floare și de născătoare de Dumnezeu, autorul o vrea protejată de moarte, de lacrimi și de întuneric: „Aș vrea să fiu zâmbetul unei Margarete, (…) Aș vrea să te acopăr cu lumina eternităţii mele”.
Într-un limbaj pe alocuri tributar lui Eminescu, cel dintȃi volum de poeme al lui Valentin Voicilă amintește lectorului că, acolo unde martirii au plătit cu sȃnge visul libertăţii, existenţa trebuie îndumnezeită.
Adriana Bulc