Sindicalismul fara frontiere

Sau că se referă doar la liderii sindicali, care după revoluţie au trăit şi- cu mici excepţii- trăiesc boiereşte. Când colo, ziariştii de dincolo de ocean numeau „sindicate” bandele de hoţi români şi bulgari care operează în Germania. Nici vorbă despre sindicatele muncitoreşti de pe dulcele plai mioritic. Păi, atunci, mi-am zis, hai să spun eu câte ceva despre acestea. Mai întâi că, aşa cum spuneam, în sectorul privat poţi să le numeri pe degete, nu că nu ar vrea muncitorii să aibă sindicat, ci pentru că dacă îndrăznesc să aducă vorba despre aşa ceva a doua zi sunt poftiţi să-şi caute de lucru în altă parte.

Sindicatele din sectorul de stat nu se simt nici ele prea bine. Mai întâi, că o parte a angajaţilor de la stat este alcătuită din lipitori de afişe ai partidelor aflate la putere, aşa că nu prea văd cum ar putea liderii de sindicat să-i mobilizeze la acţiuni de protest. Asta, presupunând că ar şi vrea, pentru că de obicei nu prea vor, având mult prea multe obligaţii faţă de guvernanţi. În acest domeniu, liderii sindicali din România chiar sunt „sofisticaţi”, vorba ziariştilor de la „The Economist”. Pe baza înţelegilor cu partidele politice, privind susţinerea în campaniile electorale, aşa zişii lideri de sindicat îşi asigură contracte grase cu statul român pentru firmele lor, mascate sub diverse forme. Ca să nu mai vorbim despre rudele lor, cărora le asigură posturi plătite gras din transpiraţia fraierilor pe care se prefac că îi apără. Când e la o adică, fac adevărate exerciţii de virtuozitate din a-i minţi pe sindicalişti că transpiră din greu negociind cu guvernele spre binele lor. După ce şi-au făcut plinul, decid că a venit momentul să-şi folosească talentul de a manipula prostimea la o sacră mai largă, aşa că intră în politică şi candidează pentru un post de senator sau deputat, jurând că vor să ajungă în Parlament pentru a apăra interesele cetăţenilor.

Citat: „În România este greu, dacă nu imposibil de găsit un lider sindical care să nu fie în cârdăşie cu politicul”